Vedem o realizare minunată: munți, păduri, ape, floră, faună, pământ, Pământul, cerul... și Univer-sul! Dar nu știm exact cine este creatorul lor - evident nu omul! Religia Creștină susține că o forță divină, adică un Dumnezeu „viu” le-a creat și rânduit pe toate, perfect. Dar, cum este posibil ca o ființă, care să ne semene, și al cărui fiu a fost trimis pe Pământ să se întrupeze în chip de om, drept mărturie, să creeze și să controleze aceste imensități incomensurabile de materie, spațiu și energie, de la micro-univers la macro-univers, iar nouă, muritorilor de rând, să ne transmită atât de puține informații despre realitățile vieții și despre viitor? Vedem zi de zi moartea; în presă, la știri, în spitale, în stradă, în războaie – vedem crime împotriva umanității: persecuții, sclavie, tortură, exterminări - dar nu știm prea multe despre moarte, pentru că nimeni nu s-a întors „de dincolo” să ne-o descrie. Religia Creștină susține că există un loc, undeva, unde viața este veșnică și fericită, și un alt loc unde cei necredincioși și neascultători, cei care nu respectă legile Lui Dumnezeu transmise de divinitate prin oameni, sunt pedepsiți pe vecie, dar nu avem nicio dovadă și nici cum să verificăm nu avem! Dacă totul este o speculație? Câtă încredere trebuie să le acordăm oamenilor și spuselor lor despre Dumnezeu, unele dintre ele fiind nevalidate de existența noastră de fiecare zi? Cum de nu a reușit religia, să realizeze ceea ce firmele de telecomunicații o fac astăzi, zi de zi între oameni, restabilirea legăturii cu Dumnezeu? (religo, religare - care înseamnă „re-legare”, adică o legătură de restabilire a relației dintre om și Dumnezeu) Cum de nu a reușit religia să modeleze ființa umană pentru ca legile, ca de exemplu cele din Exodul, capitolul 21-23: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,” ... sau: „cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea”, să nu funcționeze? Dar nici cele ca: „oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” sau „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule!’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Marcu 5: 21-22), să formeze conștiințe? Cum se poate spune că-L iubești pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi, dacă pe aproapele tău, pe care-l vezi, nu-l iubești? (1 Ioan 4:20-21). Unde este acel mecanism de „autoreglare”, cel care este menit de a preveni convingerile greșite, alcătuite din deprinderi, instincte sau prejudecăți și de a păstra în siguranță percepția umană despre realitatea adevărată? Totuși ceva... trebuie să fie - un Dumnezeu - dar dacă simțurile sau rațiunea nu ne pot spune nimic despre El într-un anumit fel în care să-L concepem, se poate vorbi despre încredere sau neîncredere, despre credință sau necredință sau despre „mărturie, care înseamnă să ai curajul să plătești cu viața ceea ce spui” așa cum susține Părintele profesor Constantin Necula în cartea „Sensul Vieții”? De ce există răul în lume? De ce răul nu doare? Din cauza cărui fapt omul, creat fundamen-tal bun, în viziunea creștină, poate deveni rău, chiar și fără nicio necesitate ontologică, existențială? Cum poate bunătatea și inteligența lui D-zeu, să tolereze răul nostru efemer? Sau, binele și răul sunt doar interpretări umane? Desigur legile lui Dumnezeu nu sunt similare cu cele ale lui Kirchhoff, cel care a demonstrat că suma intensităților curenților care intră într-un nod de rețea este egală cu suma intensităților curenților care ies din același nod, dar nici cu cele ale curentul electric care ipotetic s-ar chinui să ne convingă că a existat unul Edison care a inventat becul sau că telefonul ar încerca să ne demonstreze existența lui Graham Bell. Și nici creierele noastre nu sunt stații de emisie-recepție sau telefoane. Și nici dacă am stăpânii la perfecți-une Windows-ul, nu putem afirma că îl cunoaștem pe Bill Gates. Numărul Fiarei nu e frământat în același aluat cu numărul lui Avogadro și nici măcar la fel de stabil precum constanta lui Planck! „Binele și răul”, și libertatea, rămân o fundătură a gândirii filosofice, metafizice și teologice, dar într-un final, răul nu este o opțiune a libertății, ci mai degrabă un abuz al acesteia. Iar libertatea, trebuie interpretată ca libertatea de a voi! Așadar, răul și libertatea – sunt două aparente antinomii, fără care nici binele nu ar mai avea nici un sens. Totuși un om rațional din secolul XXI nu poate să citească istoria Genezei fără să-și pună o serie de întrebări de logică elementară. Cum se poate ca curiozitatea Evei să fie considerată cauza primară a intrării răului în lume, iar pedeapsa pentru spiritul investigativ al omului să fie moartea? Ce fel de etică este aceea prin care Dumnezeu creează niște ființe cu rațiune, dar se opune ca ele să investigheze cu acea rațiune dacă amenințarea de a nu mânca dintr-un pom este reală sau nu? Ce fel de moralitate este aceea în care Dumnezeu dă creaturilor sale liberul arbitru, dar de îndată ce ele își exercită acest drept le pedepsește cu o asprime extremă: moartea? Ba mai mult, pedeapsa aceasta nu se aplică numai celor implicați efectiv, Adam și Eva, ci moartea este extinsă asupra întregului neam omenesc, de la începuturi și până astăzi, ba chiar și tuturor ființelor, de la plante la animale, care nu au nicio o vină. Dacă Dumnezeu avea de gând să interzică omului cunoașterea, nu putea să îngrădească fizic sau să nu planteze pomul cunoștinței binelui și răului? Dacă Iisus avea de gând să-și țină ucenicii cu forța lână el, nu era mai bine să pună pe careva să-l păzească pe Iuda? Iuda nu voia decât să se convingă, pe cine slujește, adică dacă Iisus este cu adevărat fiul lui Dumnezeu sau un profet oarecare, prin propria metodă de investigație, pentru că altfel ar fi păstrat banii. (Să ne mai întrebăm, de ce Evanghelia după Iuda, sau despre Iuda, descope-rită în anii '70 lângă El Minya, Egypt, nu face parte din Noul Testament?) De ce ar putea fi negată dorința de cunoaștere a omului? Lăsând la o parte mitul biblic al Genezei și al Învierii, nu poate fi negat faptul că stă ascuns în natura fiecăruia dintre noi dorința de cunoaștere și investigație! Din faza de bebelușii, când cercetarea realității se face cu degetele și cu gura, pe urmă prin nenumăratele întrebări din copilărie, „da de țee?”, și până la „de ce?” sau către bătrânețe - în căutarea sensului vieții - toate aceste faze ale vieții sunt marcate de dorința neînfrântă după cunoaștere și analiză. Ce pericole există în cunoaștere, în știință? De ce cunoașterea umană, bazată pe observații experimentale și deducții logice, care dau naștere teoriilor științifice, reprezintă un pericol pentru religie? Pentru a continua lectura accesați butonul portocaliu Read More Pentru că știința spre deosebire de religie, este imună la sentimente. Pentru că știința nu este interesată să aducă închinare vreunei divinități, ci folos omului, și pentru că nu dorește să inducă frica, pentru că „frica de Domnul este școala înțelepciunii” (Proverbe 15:30). Pentru că gândirea critică, bazată pe rațiune și forța argumentelor logicii și a filozofiei științifice i-a dat omului, ceea ce niciodată religia nu va reuși: LIBERTATEA INDIVIDUALĂ. Gândirea critică i-a dat omului dreptul de a trăi conform propriilor convingeri și de a-și exprima fără teama persecuției propriile ideii, precum și speranța la o viață sănătoasă și îndelungată și la confortul zilnic, la un nivel de trai ridicat pe care nici regii antici sau cei din evul mediu nu l-au avut! Pentru că știința l-a îndepărtat pe om din ce în ce mai mult de conceptul de Dumnezeu, văzut de religie, care la rândul său a trebuit să caute explicații neconvingătoare, despre neadevărurile din Biblie. Să luăm de exemplu numai imaginea lui Dumnezeu din picturile din biserici. Totuși teologii susțin că, cu cât studiem mai atent descoperirile științifice se ajunge la concluzia că apare ca o necesitate științifică existența unui Creator deci, știința nu este altceva decât cunoașterea modului în care Dumnezeu a făcut lumea și viața! Desigur, să luăm de exemplu cazul ADN-ului acesta, inimaginabil de complex și care ar trebui să aibă un „computerist” sau un informatician genial, care limitează „postulatul” formării ființelor vii prin mecanismul evoluției, dar această credință într-un creator, ultra-inteligent este un dar pe care ni l-a făcut biologia, microbiologia, medicina, fizica, astronomia, etc și care se deosebește radical de creatorul din religie și de celelalte concepții despre lume și viață. La fel putem spune și despre fenomenele care au loc în lumea particulelor subatomice. Dacă există un observator, electronul se comportă într-un anumit fel, iar dacă nu există obser-vator, electronul se comportă altfel. Putem vorbi despre „incertitudine” și despre „indetermi-nism” și despre o lume în care gândirea are un loc și un rost și în care există o unitate între lumea materială și cea spirituală. Putem vorbi și despre universul lui Einstein sau Hawking, despre „Bing-Bang” sau despre Cineva care a conceput acest univers și care a creat totul din „nimic” - dar nu despre Dumnezeul biblic, care să ne semene, care aude, vede și judecă sau care răspunde la rugăciuni! „De ce cunoașterea științifică reprezintă un pericol pentru religie?” Pentru că, ideea; de a crea un Univers pentru ca pe o planetă să populezi versiuni mai mici... de-ale ființei tale, pe care să le îneci, aproape în totalitate într-un potop global, pentru că nu te-au ascultat sau să lași însărcinată o creație de-a ta, pentru a face un fiu pe care să-l omori în cele mai umilitoare și cumplite chinuri, pentru a putea ierta și pentru a te face iubit, nu rezistă criticii, ori cât de mult ar insista actuali teologi care susțin că: „După chipul Nostru, după asemă-narea noastră” - conform Bibliei! - se referă doar la partea spirituală! Și atunci cum rămâne cu numărul total al oamenilor uciși de Dumnezeu din Biblie? Printre altele, Dumnezeu a ordonat o multitudine de crime în masă, unde nici măcar copiii și femeile nu au fost cruțate, iar ca atrocitățile să fie și mai sadice, Dumnezeu s-a gândit că n-ar fi rău să tortureze mai întâi copiii în fața părinților. Crimele menționate în Biblie au un caracter destul de agresiv, în mod special în Vechiul Testament. Există legi care poruncesc condamnarea oamenilor la moarte pentru niște lucruri sau practici absurde cum ar fi: munca în ziua de sabat, ne-ascultarea părinților, femeia care nu este virgină în ziua nunții, etc. Pentru că, teoria conform căreia o formă de conștiință persistă după moarte se lovește de un obstacol uriaș: legile fizicii! Potrivit acestora este imposibil ca informația stocată în creierele noastre să persiste după ce murim. Când dispare suportul fizic, purtător de informație, dispare și informația! Pentru a păstra informația este necesar un „nou suport”, un „hard disc” nou, și organe de reproducere pentru sistemele vii sau instrucțiuni de copiere pentru restul... . „Dacă nu mai există altceva din afară de atomi, e clar că sufletul nu are cum să depășească moartea. .... După ce teoria aceasta va fi acceptată de savanți atunci vom putea începe să înțelegem cum funcționează mintea omenească.” , declara dr. Sean Carroll, un fizician teoretician și filozof american care este specializat în mecanică cuantică, gravitație și cosmologie sau : „«Tu», bucuriile și necazurile tale, amintirile și ambițiile tale, sentimentul de identitate personală și de liber arbitru – toate acestea nu sunt nimic mai mult decât comportamentul unui număr uriaș de celule nervoase și al moleculelor asociate lor”. Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN. Altfel spus, pentru că: „este imposibilă existența sufletului, a imortalității, și a conștiinței după moartea corpului fizic.” - Albert Einstein. Și pentru că: „Întreaga afacere este atât de evident infantilă, atât de departe de realitate, încât oricine cu o atitudine de simpatie și compasiune pentru omenire, va resimți o imensă durere gândindu-se că majoritatea muritorilor nu se va ridica niciodată deasupra acestei viziuni despre viață.” - Sigmund Freud. Și pentru că omul: „Este singurul animal care își iubește aproapele ca pe sine însuși și care îi taie aproapelui beregata dacă religia acestuia nu e corectă. Restul animalelor pe care eu le numesc superioare, nu posedă nicio religie. Și ni se spune că ar fi excluse de la Lumea Cealaltă. Mă întreb de ce? Și mi se pare dubios cel puțin.” - Mark Twain. Și pentru că: „de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, / După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, / Ați mai purta osânda ca vita de la plug?” - Mihai Eminescu. Și pentru că: „Religia este cea care-i împiedică pe cei săraci să-i omoare pe cei bogați” - Napoleon Bonaparte. Pe la începutul anilor ’90, în România erau frământări și mișcări sociale, cauzate de căderea comunismului și au existat multe mitinguri ale muncitorilor care aveau o lozincă uluitoare: „noi muncim, nu gândim”. Un fel de: „crede și nu cerceta”, a filozofului grec Iulius Celsus, care reprezenta un atac la adresa creștinismului dar, fără vreun corespondent real în scrierile din Sfânta Scriptură. Cum s-a ajuns la această cunoscută lozincă? Simplu! Omul „crede” fără să cerceteze, fără să se documenteze. Este adevărat că nu ai cum să cercetezi toate lucrurile. Sunt taine care nu pot fi descifrate, dar până acolo ? Puțin mai târziu, datorită lipsei productivității muncii, a incompetenței și/sau a trădării politicienilor „s-a făcut” ca locurile de muncă să dispară masiv și tot mai mulți români să fie nevoiți să emigreze într-un adevărat exod spre țările din Vest sau să se descurce cum pot, din nevoia asigurării pâinii cea de toate zilele. Cum s-a putut întâmpla ca niște oameni, feriți de cenzura comunistă de a accede la ideile religioase și la convingerea acceptării destinului, să ajungă în voia sorții, Dumnezeu știe? Greu de spus, pentru că soarta sau „karma neh!” din renumitul roman al lui James Clavell, Shogun nu există în religia ortodoxă și nici predestinare nu există, decât în folclorul religios autohton, care mai târziu s-a extins ca o molimă în aproape toate rețelele de socializare sub nenumărate forme manipulatoare! Cum de japonezii lui „Karma neh” pot duce cu destoinicie povara vieții, iar pentru noi, românii purtarea crucii, este un pretext pentru a fi lași pentru mine este o enigmă? Cum de au ajuns românii să se încreadă în „Dumnezeul Cel Viu, în care îți poți pune încrederea” cum spunea George Müller, și să nu ne îngrijorăm pentru lucrurile pământești, pentru că începutul îngrijorării este sfârșitul credinței; și începutul credinței este sfârșitul îngrijorării? Și de atunci am început să mă gândesc la nebunul lui Nietzsche, care striga: „Dumnezeu este mort!”, „și noi l-am ucis! ” Suntem ca indivizi, capabili la sarcina de a ne crea propria viață, propriile valori ? Creăm sens în viață prin noi înșine fără ajutorul lui Dumnezeu, dogmă sau alegere populară? Poate că unii dintre noi suntem și, dacă înțelegem implicațiile morții lui Dumnezeu, avem șanse mai mari să facem acest lucru. Disperarea morții lui Dumnezeu poate da loc unui nou sens în viața noastră; căci așa cum a sugerat Jean-Paul Sartre: „viața începe de cealaltă parte a disperării.” Pentru cei mai mulți oameni, Dumnezeu reprezintă o mângâiere, un refugiu sau o speranță. Pentru unii motivul de a socializa la biserică, sau de apartenență la o comunitate, pentru alții „absolutul” sau „nimic”, și pentru încă destui; imaginea cu care vor să fie identificați, aceia de oameni morali, care respectă cu sfințenie poruncile scrise de Domnul și aduse de Moise de pe muntele sfânt. Ce putem spune? Aceasta este natura umană, nu toți suntem la fel, deși avem aceiași origine. Dacă providența reprezintă participarea lui Dumnezeu la viața noastră, sau Planul Divin prin care este prevăzut cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu, iar credința este o aderare intelectuală la un crez, adică acea capacitate intelectuală de a accepta ideile religioase, și dacă susținerile pe care le fac reprezentanții religiei creștine, referitoare la Dumnezeu și la nemurire ar fi adevărate, cu siguranță aș îmbrățișa această credință, dar după ani de studiu, eu nu mai cred în așa ceva. Mai toți am suferit de-a lungul vieții de acea iluzie fermecătoare că o argumentare concisă și cinstită este de ajuns pentru a schimba convingerile greșite, spre a inocula o idee adevărată. Dar există situații când începi să simți masiva realitate a inerției omenești, acea alcătuire din deprinderi, prejudecăți sau emoții, sau cea a confortului intelectual, sau când, prin simpla formulare a unor idei nu ți se pare hotărâtor argumentul tău, și atunci trebuie să apelezi la: ce și cum au spus alții. Este de fapt ceea ce am făcut până acum în argumentațiile aduse, dar am adus argumente doar la „dorința de cunoaștere a omului”, și la lipsa acesteia! O singură idee – văzută din planuri diferite - dar despre restul, despre principalele ideii religioase, văzute din planul scepticilor, ce se poate spune? Oare, ce știm cu adevărat despre tainele sfinte? De-a lungul istoriei omenirii au existat mai multe moduri în care oamenii l-au perceput pe Dumnezeu. „Prin urmare cuvântul Dumnezeu nu are nu conținut fix, ci dimpotrivă, include o gamă largă de sensuri, unele dintre ele fiind contradictorii sau excluzându-se reciproc.”, iar „afirmația „Cred în Dumnezeu” nu are un sens obiectiv în sine, ci doar când este făcută de o anumită comunitate.” - Karen Armstrong – Istoria Lui Dumnezeu. (Observații 1) Dacă analizăm cele trei religii monoteiste, ne va fi clar că nu există o perspectivă obiectivă asupra lui „Dumnezeu”, iar fiecare epocă și-a creat propria ei reprezentare. Primii oameni venerau forțele naturii și numeau Dumnezeu tot ceea ce nu puteau înțelege. Acest animism primitiv fusese acceptabil, dar lucrurile s-au înrăutățit de îndată ce ființele umane au început să personifice soarele, vântul, marea pentru a născoci zei, după chipul și asemănarea lor, iar în cele din urmă au îngrămădit toate zeitățile într-una singură, care nu era decât o născocire și un ghem de contradicții, care nu puteau împăca așa-zisa bunătate a lui Dum-nezeu cu atotputernicia Lui, care sunt cu neputință de explicat. Mai târziu teologia predestinării a arătat ce se poate întâmpla când paradoxul și taina lui Dumnezeu sunt o coerență logică. Odată ce Biblia este interpretată literal și nu simbolic, ideea de Dumnezeu Biblic devine imposibilă. A-ți închipui că o divinitate este la propriu răspunzătoare de tot ce se întâmplă pe Pământ, implică unele contradicții de nerezolvat, Dumnezeu devenind un tiran crud și despotic și un păpușar sinistru pentru toată istoria omenirii. Perspectiva că Dumnezeu știe dinainte tot ce se va întâmpla pe Pământ face ca natura lui divină să pară neverosimilă. Astfel, rezultă că Dumnezeu știa că Adam și Eva vor cădea în păcat și trebuie găsită o justificare serioasă. A-L face să vorbească și să gândească precum omul, să se arate plin de sine și fără niciun pic de milă este o viziune îndoielnică și greu de respectat pentru a fi un Dumnezeu coerent și demn de venerație. Și cum poate fi explicat „răul” din lume? Explicația Sântului Augustin că „Dumnezeu a permis răul doar pentru a produce un bine cât mai mare”, nu este satisfăcătoare. Răul nu poate fi bine, (nici pentru perfecționarea morală), iar o ființă bună și perfectă nu poate crea niciun fel de suferință! Pe măsură ce științele au progresat tot mai mulți teologi și filozofi încep să fie convinși că episodul facerii lumii din Biblie este un exemplu de vorbe confuze, care rezumă un proces tainic și foarte complex, și că el s-a dorit a fi prezentat oamenilor simpli, astfel încât, toată lumea să poată avea credință în Dumnezeu; dar, chiar nu era menit de a fi interpretat „ad litteram”? Oare o concepție deliberat imaginară despre D-zeu, întemeiată pe elementele din mitologie și mistică este mai puternică și le dă oamenilor mai mult curaj să supraviețuiască tragediilor și nenorocirilor vieții decât un Dumnezeu ale căror mituri sunt interpretate literar? Prin urmare, când analizăm realitatea divină în sine, ea este un NIMIC. Dar acest GOL DIVIN face ceva: Omul și Universul, din NIMIC!? Îl vedem doar pe Creator, prin lumea creată, dar nu îl putem observa pe creator. Dar o astfel de abordare implică anumite dificultății. Cum poate fi cu putință ca o lume materială să-și aibă originea într-un Dumnezeu exclusiv spiritual? În anul 1054 s-a produs Marea Schismă, prin care Biserica Apuseană s-a separat de cea Răsăriteană, iar motivația principală a fost o dispută despre Sfânta Treime. Vesticii susțineau că Sfântul Duh purcede și de la Tatăl și de la Fiul, pentru a pune un statut de egalitate între ei, iar Esticii considerau că Sfântul Duh este „iubirea” dintre Tatăl și Fiul, care este principiul unității în Treime. Deci, o teologie a slavei și a familiei, despre un singur Dumnezeu, teologie care este greu de înțeles, fiind o contradicție în termeni, dar pe care credincioșii au trecut-o cu vederea, fiindcă nu sunt interesați de chestiuni teoretice și de elemente secundare. La fel cum s-a întâmplat și cu Reforma lui Martin Luther, care avea să împartă creștinătatea în tabere adverse, deoarece catolicii și protestanții nu au căzut de acord cu privire la modul în care are loc mântuirea și la ce este împărtășania, deși Evangheliile nu-L înfățișează niciodată pe Hristos spunând că a venit să pătimească pentru a ispăși păcatele omenirii, iar să te sacrifici pe tine însuți pentru a te îndupleca pe tine însuți, este ridicol. Vedem o realizare minunată: munți, păduri, ape, floră și faună, pământ, Pământul, cerul... și Universul, și: Omul, dar nu omul le-a creat - evident! Vedem zi de zi moartea; la știri, în presă, în stradă, în spitale, dar nu știm prea multe despre ea, pentru că nimeni nu s-a întors „de dincolo” să ne-o descrie. Religia Creștină susține că toate aceste lucruri sunt opera Lui Dumnezeu. Dar, cum ar trebui să fie acest Dumnezeu „viu”, care să ne semene, dar care trăiește undeva în ceruri, printre câmpurile magnetice și electrice de forțe și radiațiile cosmice nocive, în vid și imponderabilitate, la aproape zero grade „absolut”, de unde împreună cu Iisus și Sf. Duh ar conduce treburile Universului și ale omenirii, urmărindu-ne pas cu pas și răspunzând uneori la rugăciunile sau la dorințele noastre ivite sub formă de gânduri, despre care nimeni nu a putut demonstra încă, că pot părăsi creierele umane? Aici cred că am ajuns la limita rațiunii și trebuie să acceptăm neputința unora de a înțelege fenomenele. Dar, ceva... trebuie să fie - un Dumnezeu - care nu este același pentru toți, poate chiar un Dumnezeu personal, care vrea să intre în contact personal cu individul, dar dacă simțurile sau rațiunea nu ne pot spune nimic despre El într-un anumit fel în care să-L concepem, se poate vorbi despre încredere sau neîncredere, despre credință sau necredin-ță, ce ne spun învățații lumii? Ce ne spun învățații lumii despre Dumnezeu? În care Dumnezeu să credem? În Dumnezeul: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sau în Dumnezeul unic în care religia primitivă și apoi unii filozofi îl identificau cu natura și cu Universul? În Dumnezeul făcător de minuni al misticilor, sau în cel cu caracteristici fizice și omenești, crud și răzbunător din Biblie, care cere supunere necondiționată? În Dumnezeul vorbitor a lui Avraam sau a lui Iov, cel care „poate să țină cu destoinicie socoteala norilor și să verse pe pământ burdufurile cerului” și care i-a poruncit dimineții și i-a arătat aurorei care este locul ei: „ca să apuce Pământul de colțuri și să scuture pe nelegiuiți de pe Pământ” sau în Dumnezeul inefabil, pe care nu putem să-l concepem, „mai presus de toate ideile noastre”, sau în Dumnezeul transcendental, metafizic, care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, cel care se înstrăinează de oameni și de propria lor umanitate? În care Dumnezeu să mai credem, în Dumnezeul-Tatăl, cel care evoluează de la originile sale mitologice, de Dumnezeu gelos, mânios și crud la „Dumnezeu iubirii”, cere îi „iartă” pe cel păcătoși prin chinurile cumplite la care îi supune pentru veșnicie, sau în Dumnezeu-Fiul, cel răstignit și înălțat la cer, care afirmase că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45) și care prorocea venirea iminentă a împărăției cerului pe Pământ, dar care de peste 2000 de ani încă mai întârzie să ne izbăvească de sub spectrul morții și al durerii? Să credem în Dumnezeul filozofilor, a lui Kant, care a demonstrat multe dintre capcanele întinse de religie, cum sunt autoritatea dogmatică a Bisericii, unde rugăciunea și ritualul pot împiedica oamenii să se bazeze pe propriile forțe, sau în Dumnezeul Sfântului Augustin, cel responsabil cu ideea de suflet nemuritor, sau în Dumnezeul Lui Hegel, cel care a înlocuit divinitatea cu ideea de spirit, element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei și care susținea că este o latură a umanității noastre sau în Dumnezeul fizicienilor, al lui Newton, Einstein, Hawking sau al lui Darwin, Freud, sau în cel al lui Karl Marx, care era de părere că este „suspinul celor reprimați ... și opiul popoarelor, prin care suferința devine suportabilă”? În care Dumnezeu să credem? În Dumnezeul teologului, matematicianului și fizicianului Blaise Pascal, care spunea că „este imposibil să se demonstreze că există Dumnezeu, dar și pentru rațiune este imposibil să demonstreze contrariul.” ? Pascal afirma că o persoană rațională ar trebui să creadă și să trăiască ca și cum Dumnezeu există. Dacă Dumnezeu nu există, o astfel de persoană va avea doar o pierdere minimă în timp ce în caz contrar va obține câștiguri infinite. (Raiul). Dacă optezi pe acest argument, cunoscut sub denumirea de pariul lui Pascal, și-l alegi pe Dumnezeu, riscul este mai mic și prin urmare, câștigul mare; însă rămășagul, nu este total irațional, credința nu este o condiție suficientă iar René Descartes nu a fost de acord cu acest pariu bazat pe o experiență subiectivă. Dumnezeul creștin este omnipotent, prin urmare el știe care sunt adevărații credincioși și care sunt cei care îl venerează doar pentru că ar putea câștiga ceva de pe urma Lui. Pe urmă, a crede în Dumnezeu și a fi un om rău nu este la fel de rău ca a fi un ateist? Einstein, Hawking, Darwin, Russel, Voltaire, Freud chiar au ajuns în Iad pentru că mințile lor geniale nu au crezut în existența lui Dumnezeu, în timp ce un om rău se poate bucura de Rai? Spre deosebire de Pascal, Descartes a găsit dovada că Dumnezeu există! În „Discurs asupra metodei” el scria: „este cel puțin tot atât de cert că Dumnezeu, care este această ființă perfectă, este sau există, cum nu ar putea fi niciuna dintre demonstrațiile geometriei.” Argumentul lui Descartes este chiar îndoiala noastră care ne spune că trebuie să existe o ființă supremă – Dumnezeu - că ceva din „realitatea mai formală” decât noi înșine (oameni imperfecți) trebuie să ne fi creat, pentru că nimic nu se poate naște din nimic. Numai că acest Dumnezeu dedus ontologic de Descartes și combătut de Kant, nu ar trebui să aibă și El la rândul Lui un creator? La fel ca Descartes, teologul, matematicianul, fizicianul și astronomul, englez Isaac Newton, era convins că avea dovada existenței lui Dumnezeu. Acesta și-a propus să descrie relațiile dintre corpurile cerești și Pământ în termeni matematici, iar Dumnezeu, în concepția lui, juca un rol crucial în sistemul solar: „acest sistem elegant al Soarelui, planetelor și cometelor nu a putut să se nască decât din mintea și puterea unei ființe inteligente și puternice ... Totodată diversitatea tuturor lucrurilor zidite în locuri și timpuri, s-a putut produce numai din ideile și prin voința unei ființe ce există în mod necesar.” Numai că, prin anii 1670, când Isaac Newton a început să studieze doctrina Treimii, a ajuns la concluzia că: „Stă în firea acelei părți înfierbântate și superstițioase a omenirii să fie ispitită de mistere în chestiuni de religie, și din acest motiv să îi placă cel mai mult ceea ce înțelege cel mai puțin.”, iar prin lucrarea „Originile filozofice ale teologiei păgâne”, Newton a încercat să elimine elucubrațiile din credința creștină, Raiul și Iadul, care erau percepute ca fiind locuri reale nemaigăsindu-și localizarea în sistemul lui și a lui Nicolaus Copernic. La rândul său, filozoful Scoțian David Hume în lucrarea „Dialoguri asupra religiei naturale”, avea să înlăture argumentul lui Newton, menit să dovedească existența lui Dumnezeu prin alcătuirea universului, afirmând că se întemeia pe o analogie irelevantă. Dacă ordinea care se poate discerne, duce la concluzia unui supraveghetor inteligent, atunci cum se justifică „răul” și evidenta dezordine din Univers? Un Dumnezeu care se amestecă în mersul Universului sau intervine în viața oamenilor, este o cauză separată de efectul ei iar, EL, devine o ființă, nu Ființa însăși! În care Dumnezeu să mai credem? În Dumnezeul lui Spinoza, care și-l imagina ca o ființă, suma tuturor legilor eterne care există și este echivalent cu ordinea care domnește în Univers sau în D-zeul lui Artur Schopenhauer care spunea că „în lume nu lucrează nici Absolutul, nici Rațiunea, niciun Dumnezeu și niciun spirit, ci doar voința de a trăi”, adică totul este o ILUZIE! Și în această privință s-a dovedit a fi la fel de vizionar ca Sigmund Freud, pentru care credința în Dumnezeu este o iluzie, o plăsmuire a inconștientului după dreptate și nemurire, iar originea acestei nevroze psihologice se află în copilărie. Desigur nu toți psihanaliștii au fost de acord viziunea lui Freud despre Dumnezeu: „Eu nu cred că există Dumnezeu. Eu sunt sigur că există!”, declara Carl Gustav Jung. Dumnezeu lui Jung fiind un adevăr psihologic experi-mentat în mod subiectiv, Dumnezeu putând fi astfel cunoscut în suflet, sub forma imaginilor arhetipale, un fel de tipare universale, ereditare, ancestrale care modelează și transformă conștiința individului și care fac parte din „inconștientul colectiv”, dincolo de inconștientul individual teoretizat de Freud. O cu totul altă abordare a avut-o însă matematicianul Piere-Simon Laplace, care îl alungase pe Dumnezeu din știință demonstrând că: „acolo sus nu e nimic” și aproximativ la fel și filozoful german Ludwig Feuerbach, care afirma întristat că: „Dumnezeu nu este decât o născocire a oamenilor”, de vreme ce, după ciuma neagră sau după pogromurile din Rusia, Holocaust și Hiroshima omenirea a constatat că nu mai poate crede în bunăvoința sau atotputernicia unui zeu și că religia și Dumnezeu nu funcționează. De ce ar mai fi necesar, dacă tot nu ne poate salva? „Fie că există, fie că nu, Dumnezeu a ajuns unul dintre acele adevăruri sublime, dar inutile.” scria Michael J. Buckley, adică omenirea se află într-o lume fără Dumnezeu, așa cum și-o închipuise și Nietzsche sau dr. Toni Victor Moldovan, pentru care în lucrarea „Programul Terra” Dumnezeu a fost exprimat pe măsura înțelegerii antice iar scrierile biblice trebuie interpretate drept un program de inginerie genetică la adresa pământenilor, la fel, aproximativ ca Erich von Däniken sau David Icke pentru care în „Secretul Suprem” vede religiile lumii drept o închisoare mentală și emoțională, iar perpetuarea ideii de Dumnezeu o manipulare al cărui singur scop este ascunderea adevărului. Dar, consider că un prim pas către eliberarea de dogmele religiei s-a făcut prin cuvintele Papei Francisc din anul 2014 când într-un discurs ținut la Academia Pontificală de Științe a recunoscut că teoria evoluționistă și Big-Bang-ul sunt reale: „Atunci când citim despre Creație în Geneză, riscăm să ne imaginăm că Dumnezeu este un magician cu o bagheta magică, capabil să facă orice. Însă nu este așa." a spus Papa. „El a creat ființele umane și le-a lăsat să se dezvolte singure, conform legilor interne pe care le-a dat fiecăruia, astfel încât fiecare să-și atingă singur împlinirea. Big Bang-ul, despre care astăzi spunem că se află la originea lumii, nu contrazice intervenția creatorului divin, ci, mai degrabă, o confirmă. Evoluția în natură este inconsistentă cu noțiunea de creație, pentru că evoluția are nevoie de creația ființelor care vor evolua.” Declarația Papei este semnificativă. Suntem descendenții direcți ai Big Bang-ului care a creat universul. Evoluția provine din creație, dar Adam și Eva sunt rătăciri? Pentru mine, este evident că evoluționismul și Big Bang-ul sunt mai aproape de realitate și tind să dau crezare mai degrabă lumii academice decât unei biserici închistată în dogma și doctrina religioasa, bazată pe teoria... „crede și nu cerceta”. În care Dumnezeu să mai credem? Potrivit specialiștilor în domeniu, în lume există în acest moment aproximativ 4.200 de religii. Potrivit Secretariatului de Stat pentru Culte, doar în România există 18 religii recunoscute. Din cauza multitudinii de religii existente, dacă o religie este la fel de probabilă ca alta, și dacă alegi credința în zeul greșit, zeul corect te poate pedepsi cu iadul adevăratei religii. De exemplu, dacă ești creștin și zeul adevărat e cel musulman, mergi în iad. Dacă ești catolic și zeul imaginat de ortodocși e cel real, mergi în Iad. Dacă ești musulman și zei hinduși sunt reali e și mai rău! De unde știi că ai ales religia corectă/adevărată? Dacă calculam, ținând cont de toți zeii posibili, e foarte probabil ca tu, credinciosul, să greșești, adică P=1/n, unde n este numărul de credințe posibile. Dacă există un număr 4.200 de zei posibili atunci probabilitatea ca un individ să aleagă credința corectă este infinitezimală. Simpla credință la-întâmplare nu garantează salvarea de focul veșnic! Deci credincioșii au o probabilitate mai mare să fie pedepsiți sever decât o au ateii. Cu permisiunea dumneavoastră eu am să mă raportez doar la cele șapte mari religii ale lumii: Romano-catolicismul și creștinismul - 33% din populația lumii, Islamul - 23%, Hinduismul - 14%, Budismul - 12%, Iudaismul, Bahai, Taoismul și Confucianismul din China, doar în treacăt. Toate aceste religii susținând că dețin adevărul absolut. Atunci P=1/7, adică 0,142 probabilitatea ca una din aceste să fie religia corectă! Un judecător drept judecă oamenii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce mințile lor le zice că e probabil să fie adevărat sau nu. Pentru cei care nu au avut niciodată ocazia din diferite motive neimputabile lor, să se poată pocăi și accepta pe Hristos, respectiv religia creștină, va fi just și drept pentru Dumnezeu să-i supună pedepsei cu moartea veșnică? Este posibil ca marele creator al universului, Dumnezeul dreptății și al milei să fie atât de neîndurător și fără dragoste, pentru cei care din motive neimputabile lor nu au avut cunoștință de dogmele credinței creștine? Cum este posibil să fim considerați responsabili pentru alegerile noastre, de vreme ce aceste alegeri au fost determinate de însăși voința divină, care conform credinței creștine susține „că nimic din ceea ce trăim nu se petrece în viețile noastre și în viața lumii fără îngăduința Lui ”, dar fără să poată explica cum omnipotența și omnisciența divină pot fi reconciliate cu libertatea umană? ..................................................... Fiecare ființă vie de pe acest pământ, vine pe această lume cu un bagaj genetic capabil să o dezvolte miraculos din momentul fecundării și până în momentul când toate organele sunt deplin formate și organismul este capabil de o viață independentă. Fiecare ființă vie de pe această planetă este „programată” să se dezvolte, să procreeze și să sucombe, în urma unui set de instrucțiuni înscris în codul genetic, dar toate aceste ființe sunt condamnate să moară la bătrânețe, doar pentru că unul dintre strămoșii omului, nu ar fi respectat porunca unui creator, bun, atotștiutor și veșnic (supărat), „păcat”, ce nu pare prea verosimil și altfel; imposibil de explicat și de înțeles. Ne naștem sub povara unui păcat, numit originar, inventat și perpetuat de niște minți diabolice al căror scop perfid este menținerea gândirii maselor într-o închisoare mentală și emoțională, și înlăturarea voinței lor, pentru că oamenii care se simt vinovați sunt mai docili și mai ușor de manipulat. Frica de a fi condamnați în eternitate la chinurile iadului, precum și inducerea speranței într-o viață mai bună, veșnică și fericită dusă într-un paradis ceresc i-a făcut pe mulți dintre oameni să fie sclavii acestor idei nefaste venite din marketingul gândirii antice. „Acolo sus nu este nimic”, aveau să accepte învățații epocii moderne, vorbele lui Simon Laplace, după apusul negrului ev mediu, când puterea absolută a bisericii a dispărut, și nu mult după aceea să-i confirme spusele muritorii de rând, când Homo sapiens-sapiens a descoperit zborul, iar posibilitățile cunoașterii noastre, s-au lărgit, iar „realitatea ultimă, dincolo de posibilitățile cunoașterii noastre, ascunsă de ochii noștri” s-a dezvăluit, un pic. Dumnezeul pământului plat, cel după chipul și asemănarea căruia suntem făcuți, care vede, aude, vorbește și judecă, Raiul și Iadul nu-și mai găseau locul în Universul astfel descoperit și zămislit de creatorul mistic în ziua a IV-a facerii, conform bibliei. Adevărul absolut, infailibil și de netăgăduit, susținut de dogma creștină, avea să pălească în fața marilor descoperiri științifice. Iar bunătatea marelui judecător pusă la îndoială odată cu atrocitățile petrecute în marile războaie și cu zadarnica înduplecare a locuitorilor cerului de a opri răul de pe Pământ prin proslăvire sau rugăciuni, scopul egoist al sfintei creații, căci mică e șansa biologică a omului de a comunica cu cerul... ! Suntem pe cont propriu. Drumul lung parcurs de materie, până la stadiul în care materia se gândește pe sine poate fi la final în epoca atomică, și nu ne putem permite rătăciri, căci vine Apocalipsa. „Noi suntem creați cu un scop bine determinat de Creatorul nostru și El ne-a pus la dispoziție toate mijloacele ca să-l atingem. ... Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori să aducem laudele și mulțumirile noastre Celui ce ne-a creat și nu ne-a lăsat pradă propriilor fantezii, conducându-ne în mod greșit, ci din contră ne-a arătat clar și precis calea de urmat prin legile Sale.” - Preot Arsenie Boca „Întreaga noastră ființă este concepută ca un instrument al laudei. Precum un specialist în făurirea unei viori care creează un instrument gata să producă rezultate estetice maxime, la fel a făcut Dumnezeu corpurile, sufletele și spiritele noastre, pentru a lucra în consonanță și pentru a produce expresii încântătoare ale laudei și închinării. Când folosim limbajul trupului pentru a exprima lauda, ceea ce este intern devine vizibil.” Lamar Boschman , A heart for worship–Don McMinn Universul... mai mult de 2.000 de miliarde de galaxii, adică peste 300 de sextilioane de stele („luminători”) în Universul observabil, (care se întinde în jurul nostru pe o distanță de 13,8 miliarde de ani-lumină) în care, în fiecare „soare”, în fiecare secundă milioane de tone de materie sunt convertite în energie generându-se neutrino și radiație și 2,2 miliarde de creștini; 31,7% din populația globului (de 7,2 miliarde), divizați în patru secte mari. Să fii creat Dumnezeu, Omul, Pământul și Universul pentru ca cele două miliarde de suflete să-i aducă laude și rugăminți, iar celelalte miliarde de oameni să fie condamnate să ardă în iad pentru eternitate, nu din cauza acțiunilor lor reale, ci fiindcă nu cred în acest Dumnezeu Special pe care ei l-au considerat ca fiind potrivit? „Planeta noastră este un fulg singuratic în vastul întuneric cosmic învăluit. După părerea mea, poate că nu există o demonstrație mai bună a prostiei imaginației umane decât această imagine îndepărtată a micii noastre lumi. Pentru mine, ea subliniază respon-sabilitatea noastră de a ne trata unii pe alții mai prietenoși și mai plini de compasiune și de a păstra și menține acest punct albastru pal, singura casă pe care am cunoscut-o vreodată.” „Toți cei de care ai auzit vreodată, fiecare persoană care a trăit vreodată, și-a trăit viața cu asta. Suma tuturor bucuriilor și tristeților noastre, miilor de religii auto-concepute, ideologii și doctrine economice, fiecare vânător și colecționar, fiecare erou și laș, fiecare creator și distrugător de civilizații, fiecare rege și fermier, fiecare cuplu tânăr din dragoste, fiecare copil plin de speranță, fiecare mamă, tată, inventator și explorator, fiecare profesor moral, fiecare politician corupt, fiecare superstar, fiecare lider suprem, fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre au trăit acolo, pe un fir de praf într-o rază de soare.” Carl Segan „Incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate”, afirmase Immanuel Kant sau „un exemplu de prostie rară, al cărui singur scop este să ascundă adevărul” - Carl Gustav Jung - când a început să studieze lucrările dog-matice. (Dogmă - Învățătură, teză fundamentală a unei religii, considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil.) ............................................................... Oamenii, în simplitatea lor de gândire și în teama de orice ce nu înțeleg, au reușit să asocieze necunoscutul cu o ființă supranaturală, atotputernică, atotcunoscătoare veșnică și milostivă numită Dumnezeu, pentru că înainte de a apare și a înțelege știința, era firesc să caute răspunsuri, acestea fiind însă exprimate pe măsura înțelegerii lor antice. Acum, știința are capacitatea să ne ofere explicații mult mai convingătoare asupra proceselor prin care există viața sau s-a creat Universul și poate să argumenteze natura foarte subtilă a energiilor, a câmpurilor de forță, care acționează asupra noastră și a Universului, dar care diferită de imaginea pe care o cunoaștem până acum despre Dumnezeu, care nu poate decât să confirme naivitatea sau slăbiciunea umană, iar narațiunea biblică o înșelătorie de cea mai crasă speță. De fapt inducerea speranței într-o viață veșnică dusă într-un paradis ceresc, este motorul mai multor religii, dar cel mai surprinzător este faptul că cuvintele „suflet nemuritor” nu apar nicăieri împreună în Biblie! Dar dacă nu se află în Biblie, atunci de unde este originea acestei idei? Egiptenii credeau în existența a două suflete și pe urmă grecii au crezut că corpul uman este un ingredient material al vieții, iar vocile interioare, conștiința, intelectul și alte diferite aspecte spirituale ale sinelui ce aveau un caracter non-fizic, erau atribuite sufletului, ei au conceput viața după moarte în condiția nemuririi sufletului… Care sunt elementele pe care se bazau grecii și pe urmă gânditorii creștini care au adoptat ideea de suflet, care a câștigat numeroși adepți datorită faptului că promitea că morții vor învia, iar promisiunea petrecerii unei eternități în paradis era foarte convingătoare? 1. „Principiu animator” - faptul că lucrurile vii au o componentă suplimentară care le dă vitalitatea, absentă în cazul domeniului material, a pietrelor, lemnului, apei etc. 2. Conștiința – faptul că unele ființe vii sunt capabile de a gândi, de a-și imagina și de a crede în diferite lucruri, nu doar în a se deplasa și dezvolta. 3. Fenomenele inexplicabile – faptul că oameni din numeroase culturi au avut parte de numeroase vise și viziuni în care au avut experiența părăsirii sinelui fizic, călătorind pentru a vizita alte locuri și timpuri. Mulți au considerat aceste călătorii drept dovezi ale faptului că esența reală a omului este un element spiritual ce poate funcționa independent de corp. Această „esență” a primit numeroase nume de-a lungul timpului, printre care „corpul astral”, „corpul eteric”, „pneuma”. Cel mai cunoscut nume este cel de „suflet”. Sufletul este asociat conștiinței și vocii interioare pe care o are fiecare dintre noi. Această voce interioară, fiind considerată un dar divin, are capacitatea de a comunica direct cu Creatorul, iar această comunicare cu divinitatea a devenit un element de bază al experienței creștine. Ideea reprezintă o schimbare radicală față de perspectivele ce existau înainte de creștinism și care îl vedeau pe om drept o jucărie a unei sorți lipsite de milă. În religiile politeiste ce se întâlneau în Orientul Mijlociu, Grecia, Roma înainte de creștinism, zeii erau în cel mai bun caz indiferenți față de oameni, iar în cel mai rău caz cruzi și necruțători. Consecințele acestei schimbări de perspectivă au fost uriașe, deoarece fiecare creștin se poate considera făcând parte din divinitate, fiind prin natura sa nemuritor iar în final ajungându-se la ideea că fiecare individ este egal în fața lui Dumnezeu, ceea ce a dus în scurt timp la solicitarea unor libertăți economice și politice, provocând revoluții atât în gândire, cât și pe străzile orașelor europene. Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este „despărțirea sufletului de trup”; odată ce această despărțire este săvârșită, trupul este dat pământului și putrezește. Așadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfântă Scriptura mărturisește astfel: „Și se va întoarce țărâna în pământ, de unde s-a luat, și duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat" (Ecclesiastul12:7). În concluzie, esența argumentelor ce pledează în favoarea unui „suflet nemuritor” se bazează pe ideea că mintea este independentă de corp și dependentă de o esență spirituală ce poate supraviețui morții trupești. În schimb, dacă mintea este în întregime dependentă de corp, atunci putem concluziona că mintea dispare atunci când murim. Așadar, întrebarea cheie în ceea ce privește existența sufletului este dacă mintea (sau conștiința) poate continua să existe în absența corpului? Pe măsură ce știința și medicina au progresat, s-au înmulțit și dovezile în favoarea unei legături strânse între minte și creier. Voltaire, filosof al Iluminismului francez, afirma că nu se poate opri din râs atunci când aude pe cineva afirmând că facultățile mintale ale unei persoane pot supraviețui creierului. Într-un text publicat după moartea sa, Voltaire scria că: „așa cum Dumnezeu a legat abilitatea de a avea idei de o parte a creierului, el poate menține această facultate doar conservând această parte a creierului; a conserva această facultate fără partea creierului este la fel de imposibil precum conservarea râsului unui om sau a cântecului unei păsări după moartea omului sau a păsării”. Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, făcea valuri în 1994 cu ocazia publicării cărții sale „The Astonishing Hypothesis”, în care susținea că sufletul este o iluzie perpetuată doar de credința noastră în ea. Omul de știință oferea o veste dură cititorilor încă din primele rânduri: „«Tu», bucuriile și necazurile tale, amintirile și ambițiile tale, sentimentul de identitate personală și de liber arbitru – toate acestea nu sunt nimic mai mult decât comportamentul unui număr uriaș de celule nervoase și al moleculelor asociate lor”. De altfel, cu toții suntem conștienți de strânsa legătură dintre creier și minte: alcoolul, spre exemplu ne îmbată, (ca să nu mai vorbim despre droguri precum heroina sau cocaina), care ne afectează atitudinea față de risc, față de normele sociale, schimbându-ne multe aspecte ale personalității. Cu toate acestea, alcoolul este o substanță fizică; dacă mintea noastră ar depinde de un suflet non-material, de ce ar fi atât de schimbată de o anumită moleculă de carbon, hidrogen și oxigen? Mulți oameni care au ajuns în pragul morții susțin totuși că își amintesc că s-au detașat de propriul corp sau că au văzut o lumină strălucitoare ori un loc de o frumusețe uluitoare. „Unii consideră că, prin această experiență, au avut privilegiul de a pătrunde fugitiv într-o altă sferă de existență”, cum se arată în cartea Recollections of Death. Totuși experiențele ocazionale analizate științific nu pot demonstra acest fapt iar Biblia spune că morții „nu sunt conștienți de nimic și nu vor mai avea parte niciodată de nimic din tot ceea ce se face sub soare.” (Eclesiastul 9:5-6). Din parabola bogatului și a lui Lazar, putem observa că sufletele, după ce s-au despărțit de trup, intră în aceeași zi în Rai sau în Iad: „Adevăr zic ție că astăzi vei fi cu Mine în Rai." (Luca 23:43). A spus Lazăr ceva despre o viață de apoi? Relatarea biblică despre Lazăr prezintă o moarte reală; el a fost înviat de Iisus la patru zile după ce murise (Ioan 11:38–44). Biblia sau cronicarii vremii însă nu menționează că Lazăr ar fi povestit ceva despre viața de apoi. Cu siguranță, dacă ar fi avut parte de o asemenea experiență, el ar fi vorbit despre aceasta. Lazăr nu a fost conștient de nimic cât timp a fost mort (Ioan 11:11–14). Dacă raiul este țelul pe care Dumnezeu l-a determinat pentru slujitorii Lui, de ce a dezvăluit atât de puține informații în cuvântul Său, Biblia? Ce vor face în Rai „mântuiții” – acei care sunt cruțați de pedeapsa veșnică, Biblia nu ne spune? Îi lipsește o definiție de orice fel! Este și aceasta o marea gaură în teologie? Ce se întâmplă cu cei nedrepți, cu acei care nu corespund? Vor arde pentru totdeauna în iad? Dar pentru cei care nu au avut niciodată ocazia din diferite motive neimputabile lor, să se poată pocăi și accepta pe Hristos, pentru că numai o minoritate din populația globului pretinde a fi Creștină, pentru ceilalți, care trăiesc, departe de contactul cu religia creștină, va fi just și drept pentru Dumnezeu să-i supună aceleiași pedepse? Este posibil ca marele creator, Dumnezeul universului, al dreptății și al milei să fie atât de neîndurător și fără dragoste? Dar persoanele cu dizabilități surde sau oarbe sau cu anumite leziuni cerebrale care nu pot gândi rațional sau simți emoții, revenind la subiectul legat de suflet și creier, vor fi aruncați în Iad împreună cu cei care nu-L cunosc sau recunosc pe Dumnezeu? Dacă au un suflet care poate gândi rațional, de ce nu pot face aceste lucruri cotidiene? De ce stă o vătămare parțială în calea sufletului, dacă distrugerea întregului creier și a trupului uman este afectată? Tehnicile de neuroimagistică, așa cum sunt ele denumite, permit cercetătorilor să studieze corelațiile dintre gândire (aparent nemăsurabilă) și aspectele măsurabile ale materiei fizice din care este alcătuit creierul. Rezultatele acestor experimente arată că fiecare proces mental este acompaniat de un proces cerebral. Dacă „adevăratul eu” ar fi un suflet conștient, acest lucru nu ar avea logică. În schimb, dacă mintea este produsul unui creier fizic, atunci acest lucru este perfect normal. Așadar, sub analiza atentă a științei moderne, distincția străveche dintre mental și fizic dispare, iar gândurile și emoțiile noastre se arată înrădăcinate în biologie. Situația este sintetizată excelent de psihologul Jesse Bering: „Mintea este ceea ce produce creierul; creierul încetează să mai funcționeze atunci când murim, așadar senzația subiectivă conform căreia mintea supraviețuiește morții este o iluzie psihologică ce operează în creierul persoanelor vii”. De ce să mai murim, dacă ceva din noi, sufletul, poate trăi veșnic? Deși cauzele pentru care toate organismele vii îmbătrânesc și mor nu sunt cunoscute în totalitate, totuși din multitudinea de teorii câteva au fost confirmate parțial prin cercetări și experimentări. De exemplu, în concordanță cu teoria telomerazelor, organismele îmbă-trânesc pentru că celulele își pierd capacitatea de a se divide. Telomerele sunt structurile terminale ale cromozomilor, alcătuite din sute sau chiar mii de copii ale unui hexanucleotid (TTAGGG). La fiecare diviziune a unei celule diferențiate, structura telomerazică terminală a cromozomilor se scurtează cu 50 -100 de perechi de baze. Altfel spus, cromozomii, din interiorul fiecărei celule, au terminații care stabilesc durata de viață. După ce aceștia ating o anumită lungime, informația conținută se pierde și urmează degenerarea celulei, îmbătrâ-nirea și moartea. Cu fiecare diviziune celulară ultima legătura de hidrogen dintre cele două axe ale helixului se rupe (legătura de hidrogen este o legătură slabă). Odată legătura ruptă informațiile consumate sunt șterse, marcând astfel scurgerea timpului, ceasul biologic. În măsura în care legăturile de hidrogen se reduc și lanțul ADN-ul se micșorează, în aceeași măsură numărul diviziunii celulelor somatice se reduc și când ultima legătură s-a rupt, celule nu se mai înnoiesc, materia biologică (corpul viețuitoarelor) îmbătrânește și moare. Când ultima legătură s-a șters, diviziunea celulelor nu mai este posibilă, celule din organism nu se mai înnoiesc, iar degradarea materiei este evidentă. Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informație invariant care generează forma generală a speciei și gene variabile care generează organismul singular și pe care îl indivi-dualizează. De aceea se crede că Entitatea (Natura, Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul sau cum vreți să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalități ale vieții, fecundarea și moartea, Eros și Thanatos, pentru ca mișcarea vieții să fie veșnică, dar pentru ca gena speciilor să rămână intactă, ea trebuie să schimbe periodic suportul informațional. Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârșit este necesar ca materia să fie în permanență reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informația să se deterioreze odată cu suportul ei. Precum la calculator, cu suportul de informație! Dacă la nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea este bănuită și dedusă rațional. Posibil, în centrele galactice, să existe mașinării... de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un viitor așa zis „univers copil’’. Se presupune că acesta este rolul găurilor negre în univers. (A se vedea S. Hawking, 1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978). În concluzie, suntem programați să murim, sau este posibil ca moartea să nu fie înscrisă în codul genetic; pentru că nu s-a găsit nicio genă a morții, dar moartea este generată de sfârșitul programului genetic. Dacă prin absurd am supraviețui veșnic am ocupa atât spațiul cât și timpul progeniturilor, cât și mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenței și a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca și fecundarea, cele două contrarii ale vieții sunt absolut necesare existenței. Acestea sunt două fatalități programate genetic fără de care existența în general și cea biologică în special ar fi imposibilă. Ce spune Biblia? Biblia ne spune că: „Ghimpele care produce moartea este păcatul” (1 Corinteni 15:56). Adică primii oameni, Adam și Eva, și-au pierdut viața pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu! (Geneza 3:17–19: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. ..... în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.”). Pe urmă, Adam a transmis păcatul tuturor descendenților săi: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea s-a extins la toți oamenii, fiindcă toți au păcătuit” (Romani 5:12). Și tot Biblia ne spune: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos.” (1 Corinteni 15:21-22) „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morților? Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și zadarnică este și credința voastră.” (1 Corinteni 15:12-14). Cum vor învia morții? Dar va zice cineva: „Cum înviază morții? Și cu ce trup se vor întoarce?” (1 Corinteni 15:35). De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. (1 Corinteni 15:45-48) Poate pentru unii creștini și pentru credincioșii creștini învierea este un mare fenomen biblic, doar că aceștia nu cunosc sau nu recunosc că mitologiile lumii sunt pline de figuri religioase care au murit și înviat. Iată unele dintre acestea: Dionysos, zeul grec antic al vinului și al nebuniei divine; Osiris din Egipt care a murit și a revenit la viată de cel puțin doua ori; Odin, zeul părinte al mitologiei nordice; zeița Ganesha, din mitologia hinduismului sau Krishna care este o încarnare a lui Vishnu; Lemminkainen din mitologia finlandeză; Tamuz, un zeu sumerian; Quetzalcoatl, zeul șarpe din Mexic. Așadar, marele fenomen cosmic al învierii lui Isus, este foarte probabil un mit, despre care specialiștii cred că a fost preluat de creștini din Babilon, locul unde au fost ținuți în captivitate evreii. Aici exista cultul lui Tammuz/Damuz. De asemenea, putem vedea și elemente împrumutate de la egipteni sau de la cultul lui Mithra. Chiar dacă aceste zeități par stranii, ciudate nouă, trebuie să înțelegem modul în care anticii vedeau lumea. Apariția și dispariția soarelui, a stelelor, a vieții în general, a ploilor sau apariția secatei, a fenomenelor naturale, toate acestea trebuiau explicate cumva și cea mai bună formă era o povestire imaginară, lipsită de cele mai multe ori de un temei real. Creștinii au preluat aceste elemente și l-au înglobat în religia lor. S-a scris mult despre Iisus din Nazaret și au fost ridicate nenumărate întrebări cu privire la viața sa și chiar la adresa existenței sale ca persoană. Deși acolo unde creștinismul e religia dominantă este larg acceptat că Iisus Hristos a fost un personaj istoric – indiferent de aspectele mistice - datele despre el sunt contradictorii și adeseori interpretate în scop religios. Totuși, la o privire mai atentă, filtrând elementele cunoscute și separând datele istorice de fabulațiile intenționate sau involuntare, putem deduce unele lucruri simple. De exemplu, anul și data nașterii sale. Data considerată drept anul 1 a fost stabilită – accidental sau intenționat – în secolul al VI-lea, de călugărul Dionisie Exiguul (Dionisie cel Smerit, originar din Sciția Mică, o zonă cunoscută azi drept Dobrogea). Acesta a conceput un nou sistem de datare pentru a separa epoca păgână de epoca creștină: „Anno Domini” – „anul Domnului”, adică al nașterii lui Iisus -, înlocuind datarea romană „ad Urbe condita” – „de la întemeierea orașului”, adică a Romei. În concluzie anul în care biserica susține că s-a născut Iisus este anul în care împăratul Irod făcea 4 ani de când era mort. (adică cu patru ani înainte de data atribuită de biserică nașterii lui Iisus). Deci, Dumnezeu tatăl, nu trebuia să facă nimic pentru a preveni masacru oribil al copiilor nevinovați condamnați la moarte de Irod, pentru că acesta era deja în lumea celor care nu cuvântă și niciun istoric, niciun scriitor contemporan, nimeni n-a scris nimic despre acest eveniment. De ce se spune că Iisus s-a născut pe 25 decembrie? Prima legătură cu 25 decembrie datează de pe vremea împăratului Constantin, cel care a legalizat creștinismul. Alegerea acestei zile s-a datorat faptului că era sărbătoarea lui Sol Invictus (zeu roman considerat apărător al soldaților), care fusese oficializată în întreg Imperiul Roman, și a servit drept metaforă pentru Iisus văzut ca „noul Soare”, venit să răspândească lumina peste lume. Despre magii care urmaseră o stea care și-ar fi părăsit orbita pentru a zburda pe deasupra capetelor magilor pentru a le indica traseul până deasupra maternității: „Lucrarea Sfântului Duh”, sau despre călătoria familiei Iosif pe un măgar până la refugiul din orașul Heliopolis de pe pământ egiptean, drum deșertic de 400 de kilometrii pe care înaintașii acestora l-au parcurs în 400 de ani, putem aprecia că sunt doar „înfloriri” ale miturilor originale. Mitul originii omenirii, ne spune că Zeii au creat Pământul. Legendele susțin că nu au avut de ales, fiind exilați aici. Cea mai cunoscută astfel legendă este cea creștină, care susține că serafimul Lucifer, în încercarea de a-și detrona tatăl, s-a luptat cu fratele sau, arhanghelul Mihail. Fiind învinși, Lucifer și adepții săi au fost aruncați pe Pământ, fiind cunoscuți din acel moment ca „îngeri decăzuți”. Biblia nu este prea „darnică” în ceea ce privește amănuntele acestui război. În Coran întâlnim alta variantă, mândria fiind cea care l-a făcut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în fața oamenilor, așa cum îi ceruse Allah. Hitiții credeau că Anu (primul dintre zei) l-a provocat la luptă pe Alalu, rege lor din cer. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ. Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru zei au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leșul ei. Grecii antici, printre altele, au creat mitul lui Hephaestus, făurarul zeilor. Homer spunea că Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâțeniei lui de către mama sa, Hera. El a căzut nouă zile și nouă nopți până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis și Eurynome. O altă variantă a legendei spune ca Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când Zeus a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. În mitologia antică, exilul era cea mai mare pedeapsă acordată unui zeu. Într-un text babi-lonian, Marduk se plângea ca a fost exilat din orașul său, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil și Ninlil, zeul a primit aceeași pedeapsă pentru că a violat-o pe Ninlil, în timp ce zeița se scalda într-un râu. Pentru fapta sa Enlil a fost surghiunit și trimis în Lumea de jos (Pământul). Exista câteva asemănări între povestea lui Adam și a Evei și mitul egiptean al lui Geb și Nut. Numele Adam provine din termenul „adama”, care înseamnă „pământ”. Lucru logic, de altfel, ținând cont că a fost făcut din pământ, în versiunea Bibliei. Numele Geb înseamnă în egipteană „pământ” și provine din cuvântul sumerian „gi”, ce are aceeași semnificație. Și Geb și Adam și-au numit cel de-al treilea fiu Seth. Ambii au avut câte doi fii aflați în conflict. Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărțite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al stabilirii zeilor pe Pământ, adică exilul. Prin urmare nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoșii noștri, în loc să căutam alte explicații lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau pe încăpățânare strict evoluționistă. Importanța și modul cum privim aceste mituri este esențială în înțelegerea lumii în care trăim. Dacă privim miturile prin prisma unor metafore, probabil vom fi tentați să acceptăm teoria potrivit căreia Pământul a fost cândva populat de niște ființe (posibil extraterestre) care aveau cunoștințe despre zbor, genetică și construcții și care au creat sau au ameliorat rasa umană, cu un anumit scop. Dacă interpretăm textele în sens literal, probabil vom accepta teoria creaționistă fundamentată și susținută de religia creștină. Ce ar putea fi „pomul cunoștinței binelui și răului”, sau cel al „vieții veșnice” din religia creștină? „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!”, spunea Domnul în timpul procesului. Zeii l-au izgonit pe Adam (Enki din textele sumeriene) de teamă că el ar putea gusta din pomul vieții… Ce ar putea fi acest pom? Evident, tot o metaforă, la fel ca pomul cunoașterii. A mânca din pomul vieții poate înseamnă a crea viață, având cunoștințe temeinice de genetică sau invers, a avea acces la arme de distrugere a vieții! După ce au fost izgoniți Adam și Eva, Biblia susține că Dumnezeu „a pus heruvimii cu sabie de flacără vâlvâitoare să păzească drumul către pomul vieții”. Cum pedeapsa a fost dată și pomul vieții se afla încă în „gradina Edenului”, drumul către acesta, era păzit de „heruvimii” și „sabia de flacără vâlvâitoare”, dar ce rost își mai aveau heruvimii cu sabie de flacără vâlvâitoare dacă nu pentru a interzice drumul exilaților spre casă... nava spațială, lăcașul zeilor? Oare Dumnezeu nu putea să doboare sau să nimicească „pomul vieții”, care în sens literal de aici înainte își pierduse orice rost? Ei bine, lui Dumnezeu nu i-a venit această idee! Dar, despre faptul că Dumnezeu s-a făcut croitor: „Și a făcut lui Adam și femeii sale veșminte de piele și i-a îmbrăcat cu ele”, ce să înțelegem? Aceasta ce năzbâtie mai e? Dar, dacă bărbatului și femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mânca din roadele minunate ale pomului vieții, în timp ce Dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce strașnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentința nu ar mai fi putut fi adusă la îndeplinire și Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios. Dar dacă Eva era egoistă și mânca doar ea din pom? Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese Dumnezeu să creeze „pomul vieții”? Dacă într-adevăr, Dumnezeu este capabil să cunoască viitorul, Dumnezeu nu putea, să nu știe că Adam și Eva vor cădea în păcat și că va fi nevoit să-îi condamne la moarte pe ei și întregul neam omenesc. În aceste condiții, „pomul vieții” nu putea să constituie pentru Dumnezeu decât o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru El să nu sădească în niciun fel acest pom? Să nu mai vorbim de faptul că Dumnezeu ar fi trebuit, să poruncească omului, creaturii sale perfecte, să mănânce cât mai multe roade din „pomul cunoștinței binelui și răului”, din moment ce i-a dat un cap cu care să gândească și să-și îndeplinească îndatoririle, precum și un organ sexual, pe care nu cred că l-a proiectat degeaba! Teologii ne dezorientează atunci când, cu mânia lor de a vedea pretutindeni diavolul, susțin că acesta ar fi dus-o pe Eva în ispită. Dacă Satana ar fi fost vinovatul, desigur Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe el și nu pe șarpe. Iar șarpele acesta nu este chiar atât de șiret, nu este: „cea mai vicleană ființă de pe Pământ”. Sfaturile lui sunt foarte incomplete. Un șarpe cu adevărat inteligent ar fi trebuit să-i spună femeii: mănâncă din fructul oprit, iar după aceea, imediat, mănâncă din „pomul vieții”, care nu-ți este oprit. (Sau invers, dacă tot se conta-bilizează mâncatul fructelor din pomi) Dar, Dumnezeu? Nu-a fost oare chiar El cauza inițială a ispitei? De ce a înzestrat El șarpele cu darul vorbirii? Potrivit speculațiilor teologice, Dumnezeu este atotputernic, bun și atotștiutor: El cunoaște și viitorul. Prin urmare, El ar fi trebuit să prevadă ce se va întâmplă. Și cum nimic nu se face fără voia Lui, înseamnă că Dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliți de el să cadă în păcat; în această privință nu poate exista nici o îndoială. Dacă ai avea doi copii nou-născuți și o jivină foarte rea, ce ai face? I-ai lăsa singuri în Gradina Raiului, fără supraveghere, plantezi un copac din care nu au voie să mănânce și creezi „cea mai vicleană ființă de pe Pământ”, un șarpe mergător și vorbitor, despre care știi că îi va convinge să mănânce din pom? Mă îndoiesc că modul cum s-a comportat Dumnezeu față de Adam și Eva, poate să fie atitudinea unui tată adevărat bun și iubitor față de copiii lui, ci mai degrabă este atitudinea unui stăpân rău și nemilos față de slugile lui. Pedeapsa dată oamenilor și șarpelui, și tuturor viețuitoarelor în final, dovedește, fără putință de tăgadă, că, toate aceste relatări, pe care Biserica Creștină le-a împrumutat, trebuie interpretate altfel, diferit de ceea ce pretinde biserica, în cel mai bun caz, metaforic sau trebuie să se admită că Dumnezeu este naiv și nu a văzut în această afacere uneltirile diavolului! Dar restul ființelor vii, supuse aceluiași proces biologic de naștere, creștere, procreare și moar-te, ce vină au avut? Personal îmi și închipui ce bucurie și ce haos trebuie să fi fost pentru toate animale din toată lumea, pentru peștii din mările sau oceanele cu apă sărată sau din lacurile cu apă dulce, pentru foci, morse, pinguini, sau urșii albi de la poli sau urșii bruni din zonele temperate sau pentru cangurii, ornitorincii, struții, din Australia sau elefanții, rinocerii, hipopotamii, maimuțele, crocodilii, leii, tigrii, hienele, din Africa, pentru că, după ce au fost obligate să se prezente în grădina Edenului pentru a le fi arătat șeful, adică Omul, pe urmă au aflat că stăpânul lor, a fost detronat – iar argumentul este nesupunerea lor ulterioară – sâc! Nu-i așa că-i interesantă „Sfânta” Biblie când o analizezi cu atenție? Dacă o inspira o ființă omniscientă, am vedea semne de omnisciență, dar... ?! Zău, dragi teologi, Dumnezeul vostru atotștiutor, slăvit și lăudat în toate bisericile, ar trebui să fie ținut în chiliile mănăstirilor sau într-o instituție medicală, destinată persoanelor rău-gânditoare. Dacă fabricăm o mașinărie… și ea funcționează defectuos, nu răspunde la comenzi, cine-i de vină, mașina sau fabricantul? Se pare că, într-o primă încercare, creatorul biblic l-a cam ratat pe Om! Faptul că omniscientul, omnipotentul și omniprezentul Dumnezeu preferă să ne aplice „pedeapsa veșnică” pentru unele greșeli vremelnice, în loc să ne fi ameliorat în zilele facerii sau să ne recupereze în timpul vieții constituie o enigmă teologică greu de explicat. Adam și Eva sunt de fapt Geb și Nut din mitul egiptean; iar pedeapsa lor și pierderea imorta-lității au fost inspirate din povestea... mesopotamică a lui Adapa - Dumnezeu înlocuindu-l pe Zeul Sumerian Enki. Din cauza cărui fapt omul, creat fundamental bun, poate deveni, chiar și fără nicio necesi-tate ontologică, rău? Cum poate bunătatea infinită a lui Dumnezeu să tolereze răul nostru efemer? Puteam fi cu toții fiii direcți ai lui Dumnezeu, nemaifiind necesară o răscumpărare tardivă, și nici exercițiul iluzoriu al libertății alegerii, și nici exemplul greu de înțeles al morții cristice? Și atenție: Iisus Hristos nu s-a referit nicăieri la păcatul originar și nu a spus nimic „expresis verbis” în legătură cu originea răului. Dorința de cunoaștere a Binelui și Răului a aruncat datele gândirii lumii în impas și va rămâne încă o fundătură a gândirii filosofice, metafizicii și teologice. Orice formă de bine este doar un bine relativ. Orice formă de rău este un rău absolut. Binele este chiar înfăptuirea binelui. Răul începe cu ne-înfăptuirea binelui, cu ocultarea sa faptică. Fără libertate, omul ar putea fi condamnat că nu cunoaște binele? Libertatea, ca libertate de a voi, stă la originea binomului bine/rău. Răul și libertatea – sunt două aparente antinomii, fără care nici binele nu ar mai avea nici un sens. Binele e posibil doar dacă preferăm să îl alegem, tocmai pe temeiul libertății de a putea alege oricând rău. Binele nu se poate manifesta decât în temeiul libertății, al liberului arbitru. Dacă, „liberul arbitru” al Omului, nu există, înseamnă că „răul” nu este imputabil omului, fiind o componentă a destinului predestinat de către Dumnezeu pentru fiecare Om în parte și că Dumnezeu își pedepsește „rebutul” pentru „funcționare defectuoasă”- de fapt o „funcționare anticipată (programată)”, pentru că știa dinainte că Adam și Eva vor mânca din fructul interzis. Dar un astfel de comportament al lui Dumnezeu este incompatibil cu atributul de „milostiv” și abilitatea de a alege și a decide (corect). Deci, teologii și credincioșii creștini trebuie să se hotărască: 1. Ori există „liber arbitru” pentru Om și atunci Dumnezeu nu este „atotputernic și nici atot-știutor”. 2. Ori Dumnezeu este „atotputernic și atotștiutor” și atunci nu există „liber arbitru” pentru Om, iar Dumnezeu nu este „milostiv”. Motivul care le permite unor oameni să dețină două idei contradictorii în cap, este „gândirea dublă”, adică un proces mental care permite să credem simultan în două idei contradictorii. Dacă Dumnezeu este omniscient, ar fi știut că ar avea loc o suferință, dar o ființă omni-benvolă, bună și perfectă nu poate crea suferință. De fapt, „binele și răul” sunt doar interpretări umane! Iar în porunca de a nu păcătui nu este încălcat actul libertății, ca posibilitate opțională. Nu este încălcat pentru că păcatul nu este o opțiune a libertății, ci un abuz al acesteia. Deci? Alte contradicții: 1. În mitologia creștină, Dumnezeu începe creația ca o ființă atotștiutoare și bine inten-ționată, separă lumina de întuneric, apoi creează un univers, (adică peste 200 de miliarde de galaxii, aproximativ 10^24 stele, aflate până la 13,8 de miliarde de ani-lumină din universul observabil - în ziua a IV-a a creației), creează o planetă plată (în prima zi a creației) și aproximativ 7,7 milioane de specii, iar apoi sfârșește prin a urî tot ceea ce a creat, până la punctul unde simte nevoia să distrugă totul într-un potop sau o apocalipsă la nivel mondial. Contradicția: o ființă atotștiutoare, benevolă și bună, nu poate regreta ceea ce creează. 2. În mitologia creștină, Dumnezeu începe ca „autoritate absolută morală" și este „absolut bun". Dar apoi inundă întreaga planetă, omorând aproape totul: bărbați, femei, copii, sugari, animale, insecte, etc. Potopul este un act absolut malefic, să nu mai vorbim de toate războaiele și crimele care s-au produs de-a lungul istoriei umane, gulaguri, holocaust, violuri etc, de care trebuie să fi știut, pentru că: „nimic nu se face fără voia Lui”. Contradicția: o ființă absolut bună nu poate efectua sau asista la un act absolut rău. 3. În mitologia creștină, Dumnezeu cere un sacrificiu uman pentru a se satisface. Ideea de sacrificiu uman este în sine absolut malefică. Chiar și mai bizar: Iisus este sacrificiul uman ales și Iisus este Dumnezeu în conformitate cu doctrina Trinității. Deci, Dumnezeu însuși se sacrifică pentru a fi fericit. Contradicția: să te sacrifici pe tine însuți pentru a te îndupleca pe tine însuți, este ridicol! 4. În mitologia creștină, Dumnezeu trebuie să rămână „ascuns" ca nu cumva să ia din credință, dar s-a făcut și vizibil, încarnat. Cu toate acestea, El inspiră scrierea unei cărți best-seller, plină de absurdități și contradicții și răspunde la miliarde de rugăciuni, are relații personale, etc. Contradicția: O ființă nu se poate ascunde și în același timp încarna în el însuși, răspunde la rugăciuni și publica o carte. Fiecare „răspuns la rugăciunii" este pur și simplu o coincidență și credința în rugăciune este o superstiție. Cu alte cuvinte, dacă stai și te gândești cine și cum ar trebui să fie Dumnezeul biblic, îți dai seama că este imposibil ca această ființă să existe. Ridicol, chiar. Oricine vrea sa creadă așa ceva este liber să o facă! Și alte contradicții : În Luca 23:43 Isus îi promite tâlharului de pe cruce că „astăzi vei fi cu mine în rai” În Evanghelia după Ioan 20:17 Isus îi spune Mariei care venise la mormânt în dimineața învi-erii: „Nu mă atinge că încă nu m-am suit la tatăl meu”, dar îi cere lui Toma (necredinciosul) ca să-și pună mâna pe rănile sale sau mănâncă pește cu ucenicii săi sau în 20:22 suflă Duh Sfânt peste ei. În faptele apostolilor Luca descrie că înălțarea la cer nu are loc în aceiași zi a învierii ci la 40 de zile după aceasta Pe care Luca trebuie să-l credem? Luca nu vorbește niciodată nici în Evanghelia lui, nici în faptele Apostolilor, că moartea Lui Iisus este cea care aduce mântuirea pe pământ. Nici uciderea copiilor la porunca lui Irod cel Mare nu a avut loc vreodată, toate sursele istorice ne confirmă că acesta a murit în anul 4 Î.H, și cu 10 ani înainte de recensământul amintit de Luca în scripturi, și niciun cronicar al vremii nu pomenește nimic despre uciderea pruncilor nicicând și de aici nici fuga părinților lui Iisus cu pruncul în Egipt nu-și mai găsește sensul, iar data de 25 decembrie a fost decisă de biserică de-abia în secolul al patrulea, și nici genealogiile, total diferite între scriitorii evangheliilor, care ne prezintă pe Iisus ca fiul lui D-zeu nu-și au sens din moment ce Iosif nu și-a adus niciun aport, nașterea Lui Iisus fiind rezultatul unei concepții miraculoase de care evangheliștii nu știau. Sunt peste 100 de contradicții, nepotriviri, omisiuni grave, măsluire intenționată și atunci trebuie să te întrebi, care dintre evanghelii spune adevărul? Religiile creștine fac foarte mult caz de așa-zisa cădere în păcat a omului, iar pretinsul păcat originar este considerat atunci când Adam și Eva au încălcat porunca lui Dumnezeu și au mâncat din pomul cunoașterii, deși acesta le interzisese să mănânce. Se pretinde că acest păcat originar ar fi cauza pentru care oamenii au devenit muritori, pentru că acesta ne-a făcut pe toți să fim păcătoși și ar fi principala cauză a nefericirii noastre. De fapt acest „păcat originar” nici măcar nu a existat, ci este unul inventat. Chiar dacă ar fi existat acest păcat, este absurd să credem că păcatul unui singur om poate face ca întreaga omenire să fie păcătoasă, chiar dacă acel om a fost Adam. În toate normele morale divine care au fost revelate de-a lungul timpului, nu există așa ceva, și nici Iisus nu a făcut nicio referire la acest „păcat originar”. Acesta a fost o altă invenție a Bisericii Creștine, ca să ne facă pe toți să ne simțim vinovați, pentru că oamenii care se simt vinovați sunt mai docili și mai ușor de manipulat. Desigur, tot ceea ce vedem că există are și un creator și în consecință și o sursă a lor, de multe ori situată dincolo de posibilitatea noastră de o demonstra. Totuși, Dumnezeul care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, nu e de găsit, nici printre norii și nici în Univers, căutat fiind de cele mai puternice telescoape sau teorii filozofice și probabil oricât de departe am ajunge în sfera cunoașterii și în special a cunoașterii Universului, câtă vreme omul este muritor, va avea și instinctul religios. Adică, Dumnezeu e în noi! În unii dintre noi! Cine crede altceva, e liber să o facă. Iar, credincioșii creștinii, cei care încă mai speră că vor avea parte de promisiunile Bisericii Creștine și ale Lui Dumnezeu, trebuie să asculte și să înde-plinească poruncile Lui. Nu este suficient numai să crezi! Mă refer la reversul „Pariului lui Pascal”. De exemplu: „Dacă Allah există și crezi în el, ajungi în raiul musulman. Dacă nu crezi, atunci va fi vai de tine, că o să fii torturat în iadul lui întru eternitate; iar dacă nu există, ori crezi ori nu crezi în el, nu pierzi și nu câștigi nimic. Deci, logic ar fi să te lași de creștinism, și să treci la islamism !” Probabil un ipotetic creștin, s-ar prăpădi de râs. Tocmai a realizat cât de absurd este doar argumentul: „să crezi”, pentru cineva din afara religiei celui ce prezintă argumentul. Implicațiile morale: „Pariul sugerează că singura necesitate pentru o viață eternă în paradis este credința, deci singurul păcat este apostazia. Ori asta ar însemna că toată viața poți minți, fura, distruge, omorî, viola cu condiția să îl accepți pe Dumnezeu și să crezi în el.” Mai sunt necesare alte explicații de ce un asemenea comportament este distructiv pentru uma-nitate? Creștinii și musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu; Dumnezeul lui Avraam!. Dacă Isla-mul este adevărat, Isus a fost un mincinos. Dacă creștinismul este adevărat, Mohammad a fost un mincinos. Deci, în care să ai cea mai mare încredere? „Cine aduce jertfe altor dumnezei decât Domnului singur să fie nimicit cu desăvârșire.” Exod 22:20 Să-i omorâm pe cei care sunt de altă religie? Deuteronom 13:7-10 7. Dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă – 8. să nu te învoiești și să nu-l asculți; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruți și să nu-l ascunzi. 9. Ci să-l omori; întâi mâna ta să se ridice asupra lui ca să-l omoare, şi apoi mâna întregului popor; 10. să-l ucizi cu pietre și să moară, pentru că a căutat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Dacă nu erau romanii, poate mai făceam și acum sacrificii aduse zeului Zamolxe, dacă nu era Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Matei Corvin, Papa etc învățam și astăzi din Coran! Ioan 7:16-18 16. Isus le-a răspuns: „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. 18. Cine vorbește de la sine caută slava lui însuși; dar cine caută slava Celui ce L-a trimis, Acela este adevărat, și în El nu este strâmbătate. „Orice om de bun simț – se indigna un preaînalt teolog acum aproape 500 de ani în fața tribunalului, când deja se presupunea forma sferică a Pământului – trebuie să admită că Pământul nu poate avea o formă sferică, căci în acest caz, oamenii de pe partea opusă a sferei s-ar prăbuși în gol”. Iar un altul, puțin mai târziu spunea: „Nu stă nicăieri scris în Biblie că Pământul se învârtește în jurul Soarelui. În consecință, orice afirmație de felul acesta este opera diavolului! Și totuși Pământul nu este plat „și totuși se mișcă”, rotindu-se în jurul axei sale și în jurul unui „luminător”, a unuia dintre cele peste un catralion de stele, existente (10^24), făcute în ziua a IV-a a „creației divine”, și care eliberează o cantitate inimaginabilă de energie și radiație prin fuziunea nucleară a hidrogenului cu heliul, până când în cele din urmă soarele nostru va ajunge să devină o pitică albă, iar cel care a ajutat la înflorirea vieții pe Pământ va fi și cel care îi va pune capăt. Acesta este ciclul evoluției și distrugerii. Nimic nu este permanent și totuși nimic nu se termină! De ce am crede că oamenii sunt nemuritori? De ce am crede doctrina sau filozofia bisericii, când ea se bazează pe absurdități? ............................................................ Un om-Dumnezeu vine pe Terra, printr-o așa-zisă naștere „imaculată”, ca rezultat al fecundării ovulului unei ființe umane „pure”, cu un spermatozoid divin, trimis de creatorului universului printr-un mesager invizibil și misterios numit Sfântul Duh, egal în drepturile cerești cu Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu-fiul. „Un Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Pe urmă, acest om-Dumnezeu, numit Iisus Hristos sau „Lumina lumii”, crește și îi învață pe oamenii astronomia... , medicina... și filozofia... . Cum să se roage, cum să vindece bolnavii, cum se învie morții și predică pacea... și iminenta venire a Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, dar moare, într-un mod umilitor, ucis prin crucificare de către soldații imperiului roman asupritor, aflați sub comanda guvernatorului Pontius Pilatus, care; „nu după principiile dreptății și justiției”, cedează presiunilor clerului religios iudeu, care îl acuzau pe Iisus de blasfemie, pentru că acest om-Dumnezeu, adus de barză... chiar se credea fiul lui Dumnezeu. Dar, pentru că Pilat din Pont: „era un om crud, corupt și lipsit de sensibilitate”, așa cum apare descris în toate izvoarele istorice, nu îi găsește nicio vină lui Iisus; și: derogă decizia de condamnare poporului iudeu, care hotărăște ca Mântuitorul lor, să fie ucis, pentru că se pretinde Regele Iudeilor! Și pentru că așa prevedea planul divin – și pentru iertarea păcatelor omenirii și satisfacerea setei de sânge a Tatălui Ceresc, care nu poate ierta fără un pic de jertfă și suferință, așa cum putem constata și în scrierile din Vechiul Testament – după modelul tuturor zeilor antici - doar că aici, în mod paradoxal, Dumnezeu însuși își oferă personal un dar, pe fiul său drag, prin care mânia lui Dumnezeiască să se poată potoli! După trei zile de la înmormântare, Iisus, învie din morți și dispare, asemenea unei năluci, dar se arată doar apropiaților lui, iar după 40 de zile se înalță la cer, de unde va conduce treburile lumii și ale universului alături de Dumnezeu-Tatăl și Sfântul Duh, dar fără ca pe Pământ să fie ca în ceruri... și fără nicio justificare logică sau morală. La ce bun o asemenea discreție, menită să stârnească emoțiile iar divinitatea să fie privită asemenea unui iluzionist care vrea să-și ascundă scamatoria, este greu de înțeles? Iisus cel supranatural dacă dorea să demonstreze ceva trebuia să treacă prin pereții casei lui Pilat, Ana sau Caiafa al cronicarilor vremii sau al poporului și să le arte mâinile rănite și să comunice planurile pe care Dumnezeu le are în legătură cu lumea. Ce sens mai are pretenția divină de răscumpărare a neamului omenesc prin teologia jertfei din moment ce în final Iisus nu a murit, ci eventual doar Iisus Omul, trebuie să ne întrebăm, din moment ce Dumnezeu nu a plătit cu nimic! Ori prin jertfă, se presupune o pierdere totală, irecuperabilă a cuiva, iar la urma urmelor, de ce trebuie să fie pedepsit cineva nevinovat pentru greșelile altora? De ce o parte din faptele, descrise mai sus, au fost ascunse, pe cât a fost posibil, autorităților romane și celor religioase iudaice, cronicarilor vremii și bine-înțeles majorității poporului iudeu, dar au apărut, exact în mijlocul centrelor de putere ale imperiului roman, după 60-110 de ani de la evenimente, scrise sub forma unor texte religioase, numite Evangheliile canonice, (selectate), care reprezintă fundamentul credinței creștine și care din anul 380 d. H. prin Edictul de la Tesalonic, emis de împăratul Teodosie devine religia oficială a Imperiului Roman? Toate aceste Evanghelii, selectate de biserica vremii, au fost scrise în limba greacă de niște autori anonimi, care nu au fost martori oculari la evenimentele din Ierusalim, și care au ales produsele finale ale unor tradiții orale din a doua sau a treia generație – telefonul fără fir - dar, pentru cei care nu pot crede în realitatea acestor fapte, pentru că nu au nicio dovadă, sau nu au nicio cunoștință despre ele, din motive neimputabile lor, - Dumnezeul creștin – Tatăl, în toată bunăvoința și molala lui superioară îi pedepsește pe necredincioși - cu focul iadului, pentru eternitate - indiferent de faptele lor bune sau rele pe care le-au făcut pe Pământ, pentru că așa scrie într-o carte numită Biblia! Carte în care, în Vechiul Testament nu vorbește absolut nimic despre venirea unui Mesia, care va fi crucificat, și nici despre Trinitate și nici despre învierea morților sau despre existența vreunui suflet nemuritor, și despre care filozoful Paul Henri Thiry, scria că Evangheliile nu sunt decât: „un roman oriental dezgustător pentru orice om de bun simț, ce nu pare a se adresa decât ignoranților, stupizilor, drojdiei societății, singurii indivizi care pot fi seduși de ele.”. Cum este posibil să se accepte fără vreo doză de scepticism, ideea că vestea învierii cruci-ficatului Iisus și ridicarea acestuia la cer, precum și adevărul suferințelor și învățăturilor sale au putut fi transmise, direct în inima imperiului roman, călău al mântuitorului lumii, de niște personaje venite din mijlocul poporului oprimat, necunoscătoare a limbii și credințelor romane, fără să se bănuiască acordul, complicitatea sau divinitatea... autorităților romane, interesate de un mod cât mai eficient de supune a voinței popoarelor cucerite? Canonul scripturilor creștine a devenit din ce în ce mai „sfânt” odată cu trecerea timpului și uitarea contextului istoric, pentru că dragostea de adevăr a evangheliștilor nu a fost supusă la timpul potrivit vreunei analize riguroase care să certifice acuratețea relatărilor lor, ci a fost considerat ca „adevărul absolut”, în baza simplului fapt că aceste relatări apar scrise într-o carte, dar „Dumnezeu nu este o carte” – George Dumitru. Nu mai punem la socoteală și nenumăratele evanghelii apocrife sau apocalipse care nu au avut norocul să fie incluse în canonul oficial al scripturilor creștine. Dar ce putem spune despre cei care nu respectă poruncile scrise sau sunt păgâni? Ei bine, Biblia este cât se poate de clară: aceștia nu merită viața! În concluzie, deși în lumea teologilor există un larg consens că textele antice au suportat nenumărate modificări din motive teologice sau politice și că nu putem avea încredere oarbă în dogmele fundamentale precum păcatul, Iadul, Trinitatea, concepția imaculată, nemurirea sufletelor sau mântuirea, este de preferat acceptarea lor deoarece dau speranță și un sens vieții. Care poate fi sensul vieții, dacă există suferință și chiar și cel nevinovat poate fi pedepsit pentru un „bine major”, care este ascuns minții muritorilor? Dacă răspunsul la această întrebare este că Dumnezeu va face dreptate în viața viitoare, care este veșnică, și nu trecătoare ca aceasta, atunci Biblia ne dă răspunsul clar: „pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l vor fi făcut în trup” (2 Co-rinteni 5:10). Dacă salvarea neamului omenesc nu era posibilă decât prin vărsare de sânge și suferință, pentru că: „Potrivit Legii, aproape totul este curățit cu sânge, iar fără vărsare de sânge nu este iertare.” (Evrei 9:22), atunci lui Iuda, Pilat, Caiafa și liderilor religioși sau poporului iudeu trebuie neapărat să li facă slujbe de pomenire și de glorificare cel puțin egale cu alele lui Iisus, pentru că au merite incontestabile în ducerea la împlinire a planului divin, de ce trebuie considerați vinovați, pentru că fără ei omenirea nu avea nicio șansă la mântuire? De ce Dumnezeu, care se presupune a fi întruchiparea inteligenței și moralității, nu poate ierta fără vărsare de sânge? Pentru că avem o teologie genială a combinării mitului grecesc al mântuirii cu concepțiile iudaice despre jertfă, teologie care nu este deloc explicată, dar care convinge încă și astăzi peste un miliard de credincioși. Dacă Dumnezeului super-inteligent și binevoitor chiar i-ar fi păsat cu adevărat de neamul omenesc și chiar l-ar fi trimis fiul său pe Pământ, acesta ar fi trebuit să-i învețe pe oameni valorile morale universale, valorile morale ale unui mod de viață „ceresc”. Ar fi trebuit să cultive civilizarea omenirii, abolirea sclaviei, egalitatea în drepturi dintre sexe și rasele umane, eliminarea clerului religios ca mediator între Dumnezeu și om. Ar fi trebuit să-i învețe pe oameni matematica, fizica, chimia, medicina, filozofia, astronomia, pentru că altfel, ideea ca fiul lui Dumnezeu să moară răstignit pe cruce, devine absurdă. A făcut învățătorul-Iisus așa ceva? Nu! Chiar nu a găsit Dumnezeu, cea mai mare și veșnică inteligență din Univers o altă modalitate de răscumpărare a neamului omenesc, decât jertfa pe cruce a fiului său „pentru iertarea păcatului original”, păcat despre care Iisus nu vorbește absolut nimic în tot Noul Testament? De fapt, păcatul este o invenție diabolică a religiei! Este un termen parșiv conceput pentru a inocula ideea de „vină”, care odată acceptată de mințile oamenilor, prin zecile de forme de repetare în biserici, artă și literatură, televiziune sau internet, devine un instrument de control extrem de eficient al societății de către elitele religioase și politice! Mai mult, etica de principii religioase, presupune intoleranța față de alții care nu cred la fel, iar motivul este acela; că această etică religioasă gravitează în jurul noțiunii de „păcat”, iar acesta are de-a face în primul plan cu Dumnezeu și doar în planul secundar cu aproapele, cu seamănul, cu străinul, pentru că: cine mai are curajul să-l supere pe Dumnezeu, a cărui treabă este tocmai aceia de a supraveghea și contabiliza păcatele oamenilor în vederea judecății de apoi? Și cum aproape nimic din activitatea umană nu are alt scop decât supraviețuirea, fermecătoarea puterea a argumentelor, nu mai este băgată în seamă de o minte speriată, chiar și pentru cele mai luminate sau sceptice minți, ale căror preceptele moralei se reduc, în ultimă analiză, la „Legea vieții (care) este frica de moarte”. - Garabet Ibrăileanu. Cum poate fi privită altfel teroarea însămânțată în mințile a nenumărate generații conform căreia ne-mărturisirea unui păcat înaintea preoților sau neplata contribuției vor avea ca răsplată focul veșnic al iadului? Pacea Dumnezeiască predicată de biserică nu cred că este un cuvânt tocmai potrivit ținând cont de starea tensionată generată de ideea arderii în focului „durerii curățitoare a dragostei” divine! Păcatul a devenit în teologia creștină nu doar un instrument extrem de eficace, pentru controlul și manipularea maselor, așa cum niciun regim politic sau militar nu a reușit vreodată, ci i-sau conferit însușiri magice. De ce există răul în lume? De ce există suferință? „Păcatul este de vină”! Păcatul este scuza perfectă pentru eliberarea de vină, iar una dintre numeroasele consecințe este: neasumarea responsabilității individuale. Totuși, a crede că marele creator al universului își ucide fiul pentru a ne elibera de păcat; este amăgitor. A crede că marele creator al acestei - imensități incomensurabile de materie și energie aflată într-o continuă stare de mișcare și transformare - își ucide fiul, pentru a demonstra unei mici părți din populația lumii, de pe acest minuscul firicel de praf cosmic, numit Terra - că sacrificiul, închinarea sau rugămințile pot influența bunăvoința sau planurile marelui programator, este o iluzie fermecătoare, care caută răspuns, la problemele fără răspuns, când vorbește în om partea sa afectivă. Să ne amintim de un genocid planetar: potopul lui Noe! Ei bine, scopul lui a fost acela de a da o nouă șansă, oamenilor, o revigorare morală a omului, o resetare! Orice om rațional s-ar întreba: la ce bun cu resteul inițial cu potopul, dacă problemele omenirii nu numai că sunt aceleași ci chiar se înmulțesc? Nu știa cea mai benevolă și inteligentă ființă din Univers că idealul divin de purificare a planetei prin uciderea în masă a păcătoșilor, nu va rezolva absolut cu nimic fondul problemei? La ce bun aceste pedepse, și atâta suferință, care devin absurde și fără sens dacă considerăm că Dumnezeu cunoaște viitorul? A crede că suferința copleșitoare de pe Pământ este îngăduită de Dumnezeu pentru un „bine major”, care este ascuns minții muritorilor, înseamnă să acceptăm crima ca pedeapsă divină, iar exemplul de sus needificator. Dar suferința persistă! Vrea Dumnezeu să ne apropie de el prin suferință? Poate fi acceptat așa ceva din punct de vedere etic sau răspunsul devine evident raportându-ne la istoria sângeroasă a omenirii? Pentru că Dumnezeu tace! Dar ce putem spune când un individ sau tot poporul respectă cu strictețe Legea și poruncile, când nu se mai poate spune că suferința este cauzată de neascultarea lui Dumnezeu sau atunci când cu trecerea timpului, se constată neîmplinirea profețiilor biblice? Simplu! Atunci se inventează: Apocalipsa! Urmașii lui Iisus așteptau venirea pe acest Pământ a împărăției lui Dumnezeu, și reîntoarcerea lui Iisus. („Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” Matei 24:34, Marcu 13:30 și Luca 21:32). Morții trebuiau să învie pe Pământ în Împărăția lui Dumnezeu pământeană, cea cerută și în rugăciunea domnească „Tatăl Nostru”. Vie Împărăția Ta, ... precum în cer așa și pe Pământ”, dar între timp Împărăția Dumnezeiască s-a mutat în ceruri, morții nu mai învie pe Terra, ci doar sufletul lor, în ceruri, acolo unde locuiește Dumnezeu și cei recompensați pentru supunere și suferință. Se vede schimbarea și influența ideii de suflet? Cu toate strigătele care s-au ridicat și se ridică la cer, cerul continuă să rămână însă impasibil la tragediile și suferința umană, indiferent de ce a făcut sau a crezut omul în legătură cu vreo divinitate. Toate atrocitățile pe care oamenii și le-au făcut unii altora de-a lungul a milioane de ani, toate războaiele, gulaguri, holocaustul, violurile, crimele de orice fel, de pe pământ, ne arată că nu există niciun Dumnezeu căruia să-i pese de strigătele omului, sau de fanteziile și teologiile lui, iar Iisus Hristos încă întârzie să ne izbăvească se sub spectrul morții și al durerii. Împărăția lui Dumnezeu este doar un vis. Vedem creația cuiva Pământul, cerul, Universul dar nu putem știi cu siguranță a cui, și suferințele a milioane și milioane de oameni nedreptăți de soartă, de inegalități sociale sau răpuși în războaie sau de boli incurabile, dar Dumnezeu tace, nu ne poate răspunde, în nici un fel, de ce este suferință pe Terra? Nu cumva chiar absența oricărei intervenții, este argumentul, că niciodată nu a făcut-o și că acele „intervenții” antice sunt doar invenția unor minți superstițioase făcute de niște oameni, needucați și necunoscători? Ce sens mai are acel pom al cunoașterii, cu fructele lui cu tot și cu școlarizarea Învățătorului Iisus? Am fost pedepsiți degeaba! Sau am fost doar păcăliți? „Un Dumnezeu iubitor și interesat de om, așa cum este el prezentat de teologia creștină, pur și simplu nu poate coexista din punct de vedere logic cu problema suferinței. El fie există, dar este cu totul dezinteresat de omenire sau lipsit de vreo putere pentru a curma durerile creaturilor sale, ... fie nu există decât în mintea acelora care suferă și speră disperat la o instanță supremă care într-o zi le va face dreptate.” – George Dumitru - Dumnezeu nu este o carte. Ideea de „Big Brother in the Sky”, adică a ochiului atotvăzător divin care observă atent comportamentul individual și-l pedepsește pe cel nesupus este probabil apărută de la începuturile civilizației umane, și se găsește în toate religiile lumii. Psihologul și scriitorul american Jesse Bering afirma că: „atunci când este vorba de să-i ții departe pe oameni de un comportament egoist, biciul divin este mai eficient decât să le promiți marea cu sarea”. Numeroase experimente au demonstrat că omul și animalul se comportă altfel atunci când se simte observat, față de momentele când este singur. Să ne imaginăm pentru o clipă viața grea pentru primii agricultori din istorie, la culesul fructelor și legumelor, care odată cu apariția societății și a proprietății private a unora dintre ei a dus la impunerea anumitor reguli restrictive, care a provocat sentimentul de frustrare din partea celor ce munceau efectiv pământul. Adevăratul scandal din „paradis” trebuie să fi fost altul decât porunca divină a mâncatului din pomul oprit. Libertatea tribală de mai înainte este înlocuită de ordine și legi stricte. Culesul fructelor și legumelor este strict interzis pentru tot poporul, pentru că: cum poți proteja mai bine o proprietate privată decât prin „îngerii” care stau de pază la porțile grădinii Edenului ținând în mână săbii de foc? Cum a fost posibil ca Dumnezeu să pedepsească atât de aspru pe om, pentru o bagatelă, pentru actul unei simple curiozități? Nu este o pedeapsă prea dură, prea nedreaptă? NU! Atunci când nu respecți legile proprietății private, nu! Posibil așa a înflorit mitul fructului interzis și al căderii în păcat, cauzat de apariția acestor fenomene sociale la care se mai adaugă și religiozitatea intrinsecă a naturii umane, fără de care probabil niciun zeu nu ar fi făcut vreodată carieră. Instinctele primare ale omului, acelea de conservare a vieții, al Legii vieții, care este frica de moarte, sunt dominante, fiind produsul emergent al funcțiilor cognitive ale creierului uman. Studiile psihologice arată că există în natura umană un așa numit „Hyperactive Agency Detection Device” (HADD), adică un sistem cognitiv de re-cunoaștere a pericolelor, dispus să ne alarmeze de eventualele pericole care ne pândesc la tot pasul, deoarece omul nu este numai un vânător ci poate deveni pradă la rândul său. Totuși nu orice mișcare a vreunui tufiș presupune un animal de pradă sau un pericol iminent. Dar ce te faci atunci când, pentru fulgere și trăsnete sau pentru inundații, cutremure sau alte dezastre sau fenomene inexplicabile nu găsești un răspuns liniștitor? Cauți o explicație, pentru că „orice explicație e mai bună decât nicio explicație”, afirma Friedrich Nietzsche, și pentru că: „A atribui ceva necunoscut cunoscutului aduce liniște, ușurează, satisface și conferă pe deasupra un sentiment de putere. Necunoscutul înseamnă pericol, neliniște, grijă – primul instinct dorește să alunge această stare penibilă de lucruri”. - George Dumitru A încerca însă să înțelegem conceptele cu care operează știința, care explică unele fenomene deosebit de complexe, necesită totuși eforturi uriașe, de care nu oricine este disponibil sau capabil să le studieze. Acesta este unul dintre motivele pentru care credința surclasează rațiunea și probabil mecanismul psihologic principal care stă la baza trecerii de la spiritualitate la religie pentru mulți dintre semenii noștri. Fără existența primordială și intrinsecă a religiozității – a atribuirii fiecărui fenomen o cauză iar în spatele fiecărei cauze o intenție concretă – și a convingerii că în spatele bibliei stă ceva supranatural nu s-ar fi ajuns probabil niciodată la apariția religiei creștine. Oare o făcătură frumos meșteșugită și dătătoare de sens, este mai confortabilă din punct de vedere psihic, decât un adevăr crud? Până la ce nivel de negare a realității omul chinuit de nedreptate socială, de sărăcie și boli, de perspectiva unei morți premature dezastruoase prin războaie sau catastrofe, este gata să primească cu bucurie o explicație, oricare ar fi ea, - să creadă în mesajul mântuirii – astfel încât această explicație să-l liniștească încât să se refugieze din cotidianul cenușiu într-o lume mirifică, în care totul trebuie să se termine cu bine, asemănător ca în majoritatea producțiilor cinematografice? „Domnul este lumina și mântuirea mea, De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele. De ce să mă tem?” (Psalmi 27:1) O astfel de dorință de liniște interioară, certitudine și mângâiere constituie atributele de bază ale naturii umane și nu neapărat ale credinciosului, pentru că omul a fost dintotdeauna o ființă dornică de stabilitate, doar că credinciosul nu a sesizat metamorfozarea caracterului lui Dumnezeu de la un zeu distant și necruțător la un Dumnezeu prietenos. Din păcate sunt prea puțini credincioși interesați de neadevărurile din Biblie sau despre vocile care dezbracă aura de misticism a acesteia, de evoluție a lui Dumnezeu de la originile sale mitologice, de Dumnezeu gelos, mânios și crud la „Dumnezeul iubirii”. De transformare a lui Dumnezeu, dintr-un zeu capricios gata să pedepsească omenirea întreagă la cea mai mică abatere la un Dumnezeu interesat de individ, preocupat de a face dreptate celor mai amărâți și umili pământeni. Existența unui Dumnezeu aflat „sus” în ceruri care va veni „jos” pe Pământ ca să-și insta-ureze împărăția, era mesajul lui Iisus Hristos și viziunea omului antic despre cosmos, viziune care nu corespunde realității moderne, chiar dacă biserica a renunțat la învierea morților trecând la învierea sufletului morților în împărăția cerului unde raiul și iadul încearcă să-și mai găsească locul. Problema nedreptății din această viață și a dreptății divine, care face dreptate tuturor nu poate fi supusă testului de falsificabilitate deoarece: nimeni nu a putut și nu va putea aduce vreo dovadă că Dumnezeu nu va pedepsi sau recompensa oamenii în viața de dincolo. Așadar o rezolvare admirabilă pentru problema „învierii”, problemă care este prin excelență produsul imaginației omului. Poate fi o minciună un lucru pozitiv, doar pentru că este frumoasă? Trebuie ocolit adevărul pentru că este prea crud? Din păcate creștinismul și Biblia, și binele major sau scopul care scuză mijloacele, a eșuat lamentabil în crearea unei lumi mai bune. Istoria ne stă martoră că somnul rațiunii naște monștri, că autoritatea bisericii nu poate aduce nimic bun. Nici măcar un singur vaccin sau antibiotic nu a venit pe calea revelației supra-naturale aduse de vreun duh sfânt, ci pe calea științei, a raționalismului și efortului intelectual. Trăim mai bine și mai mult, astăzi decât în antichitate sau în urmă cu o sută de ani, iar despre Dumnezeu avem o singură certitudine, pe care de niciun credincios nu o poate nega: Dumnezeu tace de peste 2000 de ani! „Dumnezeu a trebuit să fie împins tot mai departe de om pentru a face loc progresului și din moment ce se sustrage comunicării cu copiii lui și refuză să răspundă nevoilor lor. Biblia pretinde că în trecut Dumnezeu a intervenit atât de des în treburile umanității, tocmai pentru ca oamenii să creadă. De ce nu o mai face și astăzi, la fel cum Iisus a procedat aplecându-se la nivelul necredinței lui Toma, după presupusa sa înviere? Oare nu așa ar trebui să se comporte un tatăl iubitor? Să comunice cu copii lui, la nivelul cunoștințelor lor, conform vârstei lor, prin limbajul demonstrațiilor și al argumentelor, prin zecile de posibilități existente astăzi și nu printr-o carte inspirată de el printr-un limbaj al pedepselor și recompenselor?” „De ce nu intervine printr-o demonstrație solidă pentru a schimba convingerile greșite ale oamenilor necredincioși sau ale celor din alte religii care au dezvoltat filozofii diferite, practici sau prejudecați greșite? Este creatorul universului prea ocupat sau prea inteligent pentru a se amesteca în treburile pământești sau în nimicurile doctrinare actuale ale omenirii? Oare chiar nu poate găsi o cale de comunicare sau tocmai absența acestei intervenții divine timp de 2000 de ani este argumentul cel mai solid că niciodată Dumnezeu nu a făcut-o și că acele presupune intervenții sunt rodul imaginației și interesului unor oameni iar „Biblia nu este nicidecum un mesaj al vreunei divinități, ci produsul unei evoluții a cunoașterii și moralei umane, evoluție care s-a văzut în mod inevitabil reflectată în concepția oamenilor despre caracterul lui Dumnezeu” - George Dumitru – Dumnezeu nu este o carte. „Dacă creierul meu și cartea (Biblia) sunt, amândouă, opere ale aceluiași Dumnezeu infinit, a cui vină e că creierul meu și cartea nu sunt de acord?”. Robert Ingersoll- avocat și politician american. Din păcate sunt prea puțini credincioși interesați dacă într-adevăr creatorul Universului este identic cu Dumnezeul biblic sau cu omul în ceea ce privește sentimentele precum, dra-gostea, gelozia, mânia sau compasiunea. Din păcate sunt prea puțini credincioși interesați de faptul că niște scrieri controversate s-au transformat odată cu trecerea timpului, în „Sfintele scripturi”, inspirate de a treia persoană a trinității, Sfântul Duh, despre care nimeni a putut să spună vreodată ceva inteligibil, rolul și locul lui fiind încă o dispută teologică între zecile de secte ale creștinismului. Dacă diavolul trebuie văzut undeva, atunci el poate fi găsit cu siguranță în istoria creș-tinismului, în întunericul și superstițiile teribile ale Evului Mediu creștin și nu în societatea modernă. Să ne imaginăm o clipă doar câți bolnavi incurabili nu au ridicat de-a lungul timpului rugăciuni la cer, pentru ca măcar alinarea durerilor lor teribile se fie posibilă, dacă nu pentru destinul lor fatal care nu poate fi evitat, dar au căzut în depresie, când au văzut că nu primesc nimic din ceea ce au cerut. Probabil că unii credincioși au să argumenteze că – din lipsa credinței – numai așa se pot întâlni asemenea situații. Eu cred că din cauza absurdității credinței lor, deseori întărită chiar prin cuvintele amăgitoare și naive a lui Iisus: „De aceea vă spun, că orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit, și-l veți avea” (Marcu 11:24). Și pentru că nu au citit niciodată literatură evoluționistă, dar sunt convinși că adevărul este de partea lor deșii cunosc puțin despre știință și filozofie, despre problemele naturii realității (metafizică), gândirea rațională (logică), limitele înțelegerii noastre (epistemologie), binele moral (etica), a cunoașterii naturii fundamentale a realității și a existenței împreună, ca tot unitar. Mama lui de pom al cunoașterii, cu fructele lui cu tot și cu școlarizarea Învățătorului Iisus - am fost pedepsiți degeaba! Sau am fost doar păcăliți? „Dacă există vreo salvare sau răscumpărare pentru om, aceea trebuie să vină dinspre om. Iar ea se obține prin educație, învățătură și efort intens în laboratoarele sau universităților lumii, și nu prin rugăciuni nesfârșite în biserici, mănăstiri și moschei.” – George Dumitru – Dumnezeu nu este o carte. (Ideile au fost preluate și textul adaptat din lucrarea „Dumnezeu nu este o carte” - George Dumitru) Biserica ne-a demonstrat că a greșit, arzându-l pe Giordano Brúnó pe rug sau condam-nându-l pe Galileo Galilei, precum și în alte 5.000 de cazuri; doar că, Biserica nu suferă atât de mult pentru păcatele lumii, precum suferă lumea pentru păcatele Bisericii și a celor care vor cu tot dinadinsul să acceptăm adevărul lor. Frica de Dumnezeu și spaima de moarte, și nu dragostea sau altruismul, au jucat un rol atât de important în religie, iar: „uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile"- Friedrich Nietzsche, dar: „dacă oamenii sunt buni doar pentru că se tem de o pedeapsă și speră într-o răsplată, atunci suntem, într-adevăr, o adunătură jalnică.” - Albert Einstein „Este aberant să susții existența lumii plecând de la o singură pereche, este aberant să admiți că întâmplarea a creat în același timp doi indivizi de sex diferit dar din aceeași specie ca să se poată reproduce, este naiv să reduci viața la reacțiile fizico-chimice cunoscute și este imposibil să explicăm gândirea, inteligența, sentimentele plecând de la atomi și substanță. De aceea este onest și de bun simț să recunoaștem că nu știm. Nu este o crimă să nu știm. Crimă este când în numele adevărurilor false sau convenționale se emit verdicte de condamnare împotriva celor care nu aderă la ele, așa cum s-a întâmplat și în istoria noastră recentă.” Dr. C-tin Dulcan - Inteligența materiei Personal, eu NU cred că Marele Creator (Dumnezeu) și-a dorit în eternitate spectacolul unor învățăcei în genunchi, care să nu știe decât de amenințare, de frică, și care trebuie pedepsiți, dacă nu-i aduc ascultare laude sau rugăminți ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, a creat o omenire aptă, capabilă să meargă pe picioarele ei. Fără să se folosească de vreun delegat, slujitor al crucii sau al științei care să vorbească în numele Lui și să cadă pradă manipulatorilor. Câți preoți cunosc toate aceste lucruri scrise mai sus, dar păstrează tăcerea asupra lor? Câți dintre ei privează parohiile lor de o înțelegere mai profundă a credinței, în complexitatea ei? Deci, eu cred că nu sunt nevoit să am credință în Dumnezeu la fel cum nu sunt nevoit să am și alte credințe iraționale, eu vreau să cunosc, să știu, să fiu capabil de gândire critică. Acestea sunt lucruri rele? Cine mă va pedepsi pentru că am pus întrebări sincere și am încercat să caut răspunsuri la întrebările mele și am ajuns la o concluzie care unora nu le-a plăcut? Deci, fiți buni, cinstiți și raționali, indiferent dacă credeți sau nu în prezența unui Dumnezeu sau în Dumnezeul lui Spinoza. Nimeni nu ne poate demonstra dacă există ceva după această viață, dar niciun creator, natură divină inteligentă sau ființă superioară, ce-o fi!, nu ne poate face răspunzători sau pedepsi pentru ceea ce creația însăși a realizat. Și nici un loc în care să ardem pentru eternitate, datorită lipsei laudelor, închinării sau a rugăminților noastre, nu poate exista, în cel mai bun caz acesta ne va judeca după faptele și vorbele noastre și nu după faptul că am crezut sau nu în El sau Ea (ca divinitate) Iar ceea ce susține teologia că știe despre Dumnezeu este că: nu știe nimic! Aceasta este singura certitudine reală. Cumva omenirea va trebui să-l coboare pe Dumnezeu idol din planul transcendent al religiei în planul real al vieții așa cum s-a întâmplat la Auschwitz când rabinii au decis că Dumnezeu a murit! Adică în istorie. Link 1 și Link 2 Observații 1 Bazele filozofiei Teismul este credința în existența uneia sau mai multor divinități sau zei. (dumnezei) care există în univers) și totuși transcendenți (adică depășesc existența fizică, sau sunt independente de ea). De asemenea, acești zei, interacționează, într-un fel, cu universul (spre deosebire de deism), și sunt adesea considerați a fi omniscienți, omnipotenți și omniprezenți. Teismul include monoteismul (credința într-un dumnezeu), politeismul (credința în mulți dumnezei) și deismul (credința în unul sau mai mulți dumnezei care nu intervin în lume), precum și panteismul (credința că dumnezeu și universul sunt același lucru ), panenteismul (credința că dumnezeu este pretutindeni în univers, dar întotdeauna mai mare decât universul și dincolo de el ) și multe alte variante mai puțin ateismul (convingerea că nu există dumnezei) și agnosticismul (credința că nu se cunoaște dacă există zei sau nu). Religiile avraamice (Iudaismul, creștinismul și islamismul), precum și unele curente din hinduism și zoroastrism, sunt religii teiste. Tipuri de Teism: Teismul clasic se referă la ideile tradiționale ale marilor religii monoteiste, precum iudaismul, creștinismul și islamul care susțin că Dumnezeu este unul absolut, etern, atotcunoscător (omniscient), atotputernic (omnipotent) și ființa desăvârșită, care este legat de lume ca și creator al ei, dar nu este afectat de lume (imuabil), precum și ca fiind transcendent dincolo de ea. Doctrinele teismului clasic se bazează pe scrierile Sfintei Scripturi, cum ar fi, Biblia sau Coranul, deși se datorează, de asemenea, filosofiei platoniciene și neoplatoniciene, și, prin urmare, sintezei dintre gândirea creștină și filozofia greacă. Într-o mare măsură acesta (teismul) a fost dezvoltat în timpul secolului al 3-lea de către Sf. Augustin (puternic influențat de Plotin), care s-a bazat pe idealismul platonician pentru a interpreta creștinismul, și a fost extins de către Sf. Toma de Aquino în secolul al 13-lea, după redescoperirea lucrărilor lui Aristotel. Teismul deschis, cunoscut, de asemenea, sub numele de teismul liberului arbitru, este o mișcare teologică recentă care încearcă să explice relația concretă dintre voința liberă a omului și suveranitatea lui Dumnezeu, spre deosebire de teismul clasic care susține că Dumnezeu determină pe deplin viitorul. Acesta susține, printre altele, că noțiunile de omniprezență și imutabilitate nu provin din Biblie, ci din fuziunea ulterioară a gândirii iudeo-creștine cu filozofia greacă a platonismului și stoicismului, care a postulat un Dumnezeu infinit și o vedere deterministă a istoriei. .................................... Deismul este o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății. Din acest motiv, deiștii nu cred în preoți, biserici și texte sacre. Deiștii susțin că omul singur nu poate cunoaște binele și răul. Cunoașterea acestora, care constituie o adevărată știință teologică, devine posibilă doar dacă se acceptă ideea că divinitatea a elaborat legi și principii etice, a căror respectare este obligatorie pentru toți indivizii societății. Pentru deiști Dumnezeu este un ceasornicar care a creat un univers mecanic, după care l-a întors și l-a lăsat să funcționeze pe vecie. Deiștii, în mod specific, resping evenimentele supranaturale (de exemplu, profeția, miracolele, divinitatea lui Isus, conceptul creștin al trinității), și își privesc credința ca o religie naturală în contrast cu una care este revelată de un Dumnezeu sau care este creată artificial de oameni iar rugăciunea nu are nici un sens pentru ei, cu excepția, de a-și exprima recunoștința față de Dumnezeu pentru creațiile sale. Variante ale deismului - Pandeismul este credința că Dumnezeu a precedat universul și l-a creat, dar acum este echivalent cu el - un amestec între deism și panteism. Pandeismul susține că Dumnezeu a fost o forță sau o entitate conștientă și simțitoare care a proiectat și a creat universul, care funcționează prin mecanisme proclamate ca parte a creației. Astfel Dumnezeu a devenit o ființă inconștientă și insensibilă transformându-se în univers. ....................... Panteismul este o concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul. Atât concepția panteistă cât și cea deistă au în comun crezul în existența divinității, respectiv a lui Dumnezeu, însă concepția panteistă susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect, spre deosebire de concepția deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea, ulterior asistând impasibil la procesul de evoluție al acesteia. Panteismul este ideea din spatele multor culte și religii precum hinduismul și budismul într-o măsură, feluritele culte ale unității și unificării și cei care se închină la „Mama Natură”. Tipuri de panteism Panteismul clasic: Crede într-un Dumnezeu personal, conștient și omniscient, și consideră acest Dumnezeu ca unind toate religiile adevărate. În multe feluri, panteismul clasic este similar cu monismul, în măsura în care consideră toate lucrurile, de la energie până la materie, gândire, timp, ca fiind aspecte ale unui Dumnezeu personal atotcuprinzător. Acesta este distinct în primul rând din cauza simplității sale și a compatibilității sale și a atitudinii integrante față de alte credințe ale lumii. Panteismul clasic este reprezentat de mai multe tradiții religioase, inclusiv hinduismul și iudaismul cabalistic. Panteismul naturalist: Acesta este o formă a panteismului care susține că universul, deși inconștient și nesimțitor ca întreg, este totuși un focar plin de înțeles pentru împlinirea mistică. Astfel, natura este văzută ca fiind Dumnezeu numai într-un sens netradițional, impersonal. Criticii au afirmat că acesta constituie o utilizare abuzivă intenționată a terminologiei, precum și o încercare de a justifica ateismul (sau vreun fel de naturalism spiritual) de etichetare eronată a acestuia ca panteism. Panteismul naturalist se bazează pe opiniile relativ recente ale lui Baruch Spinoza (care ar fi putut fi influențate de panteismul biblic) și John Toland, precum și pe influențele contemporane. Cosmoteismul: Acesta este o mișcare demarată la sfârșitul secolului al 18-lea pentru a exprima sentimentul că Dumnezeu este ceva creat de om și nu a existat înainte de om, și este posibilă chiar o stare de sfârșit a evoluției umane, prin planificare socială, eugenii și alte forme ale ingineriei genetice. Printre altele, H.G. Wells a subscris la o formă a cosmoteismului. Pandeismul: Acesta este un fel de panteism naturalist, considerând că universul este un Dumnezeu inconștient și nesimțitor, dar, de asemenea că anterior Dumnezeu a fost o forță conștientă și simțitoare sau o entitate care a proiectat și a creat universul. Astfel, în conformitate cu pandeismul, Dumnezeu a devenit doar un Dumnezeu inconștient și nesimțitor prin transformarea în univers. Acesta este un fel de sinteză a panteismului și deismului. Panenteismul: Această credință are caracteristici comune cu panteismul, cum ar fi ideea că universul este o parte din Dumnezeu, deși panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât natura singură și astfel universul fizic este doar o parte a naturii Sale. „Doctrina că, „totul este Dumnezeu" are mari și serioase implicații: omul nu mai devine părtaș al dumnezeieștii firi după har, ci devine sau este Dumnezeu după ființă; nu mai există deosebire între ființă și lucrările lui Dumnezeu; dumnezeirea se revarsă întreaga în lume, astfel dumnezeirea e pur imanenta, nu mai are nimic transcendent; dumnezeirea e întreaga schimbabilă, în mișcare ca și lumea, caci nu e nimic în ea care să nu rămână neantrenat în lume; conținutul întreg al dumnezeirii are o referire la lume, nu e nimic în ea care să însemneze o viață proprie deosebită de lume; nu exista dumnezeire apofatica, ci perfect cognoscibila. Ortodoxia nu are nevoie de filosofii de tip oriental caci baza ei e trăirea adevărului revelat.” Părintele Vasile Pop .......................... Agnosticismul Agnosticismul este credința că natura și existența unor zei este necunoscută și în mod inerent incognoscibilă datorită naturii experienței subiective. Agnosticismul susține că natura și atributele lui Dumnezeu sunt dincolo de înțelegerea minții finite și limitate a omului și că un agnostic trebuie să fie o persoană care nu ia poziție, pro sau contra, existenței lui Dumnezeu. Susținători ai agnosticismului sunt: Robert Ingersoll, Bertrand Russel, Charles Darwin, Albert Einstein, Milton Friedmann, Carl Sagan și Mark Twain. ....................... Ateismul Ateismul este credința că nu există zei, sau o respingere totală a teismului sau a oricărei credințe într-un Dumnezeu personal sau în zei. El poate acoperi o gamă a ambelor atitudini, religioase și nereligioase. Mulți atei tind spre filosofii seculare, cum ar fi umanismul și naturalismul. Mai multe religii, inclusiv confucianismul, taoismul, jainismul și unele tipuri de budism, fie nu includ credința într-un Dumnezeu personal ca o doctrină a religiei, fie în mod activ susțin non-teismul. În Grecia antică, secolul al 5-lea î.Hr., filozoful Diagorasa a criticat dur religiile și misticismul. Democrit a încercat să explice lumea într-un mod pur materialist, fără referire la spiritual sau mistic. Epicur a combătut mai multe doctrine religioase, inclusiv existența unei vieți de apoi sau a unei zeități personale. În timpul renașterii (secolele 15 - 16), au început mai multe cercetări sceptice, iar Niccolo Machiavelli, Leonardo da Vinci și François Rabelais au criticat religia și biserica acestor vremuri. În Europa secolelor al 17-lea și al 18-lea, deismul a crescut în popularitate, iar criticarea creștinismului a devenit din ce în ce mai frecventă, dar numai spre sfârșitul secolului al 18-lea ateismul a început să fie îmbrățișat în mod deschis de către multe personalități, care au început să submineze baza metafizică a teologiei naturale. Pe la mijlocul secolului al 19-lea, mulți filosofi germani remarcabili (Karl Marx, Ludwig Feuerbach, Arthur Schopenhauer, și Friedrich Nietzsche) au negat existența zeităților și au fost extrem de critici cu privire la religie, iar afirmația „Dumnezeu există", este lipsită de sens sau absurdă din punct de vedere cognitiv. (procesul mental prin care se realizează cunoașterea, care include percepția, judecata și posibil, intuiția). În secolul 20, gândirea ateistă a găsit recunoaștere într-o mare diversitate de alte filosofii mai deschise, cum ar fi existențialismul, obiectivismul, umanismul, nihilismul, pozitivismul logic și marxismul, precum și filosofia analitică. Ateii metafizicii absolute subscriu la o anumită formă a fizicalismului, care neagă în mod explicit existența ființelor non-fizice, pe incongruența dintre atributele aplicate de obicei la Dumnezeu, cum ar fi transcendența, aspectul personal, unitatea, sau pe atributele calității inconsistente din punct de vedere logic cum ar fi perfecțiunea, omnisciența, omnipotența, omnibunăvoința. Unii gânditori, inclusiv antropologul Ludwig Feuerbach și psihologul Sigmund Freud, au susținut că Dumnezeu și alte convingeri religioase sunt invenții umane, create pentru a îndeplini diverse dorințe sau nevoi psihologice și emoționale. Marxiști, cum ar fi Karl Marx și Friedrich Engels și anarhistul și revoluționarul rus Mihail Bakunin au susținut că credința în Dumnezeu și religia sunt funcții sociale, folosite de cei aflați la putere pentru a oprima și a subjuga clasele muncitoare. Pământul în Univers „Am reușit să luăm această imagine din adâncul spațiului, iar dacă te uiți la ea, vezi un punct. Acesta este punctul chiar aici, el este casa noastră. Asta suntem noi. Toți cei de care ai auzit vreodată, fiecare persoană care a trăit vreodată, și-a trăit viața cu asta. Suma tuturor bucuriilor și tristeților noastre, miilor de religii auto-concepute, ideologii și doctrine economice, fiecare vânător și colecționar, fiecare erou și laș, fiecare creator și distrugător de civilizații, fiecare rege și fermier, fiecare cuplu tânăr din dragoste, fiecare copil plin de speranță, fiecare mamă, tată, inventator și explorator, fiecare profesor moral, fiecare politician corupt, fiecare superstar, fiecare lider suprem, fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre au trăit acolo, pe un fir de praf într-o rază de soare.
Planeta noastră este un fulg singuratic în vastul întuneric cosmic învăluit. În întunericul nostru - în toată această imensitate - nu există niciun indiciu că ajutorul va veni din altă parte pentru a ne salva de noi înșine. S-a spus că astronomia este o experiență umilitoare și aș putea adăuga, care construiește caractere. După părerea mea, poate că nu există o demonstrație mai bună a prostiei imaginației umane decât această imagine îndepărtată a micii noastre lumi. Pentru mine, ea subliniază responsabilitatea noastră de a ne trata unii pe alții mai prietenoși și mai plini de compasiune și de a păstra și menține acest punct albastru pal, singura casă pe care am cunoscut-o vreodată. ” - Carl Sagan Comments are closed.
|
Categories
All
Archives
October 2020
„Cine s-a ridicat împotri-va tăcerii a riscat totdea-una să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşita-tea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.” Octavian Paler „Trei sferturi din toate ne-înţelegerile vor dispărea
|
FAZA ACTUALĂ A LUNII |
„La îceput era Cuvân-tul...”, iar de atunci... în-coace, acesta s-a tot di-versificat şi combinat, ur-mărind, firesc, sensul de evoluție şi creându-ne ast-fel pe noi, oamenii, ființe duale, aflate la graniţa din-tre animal şi inteligentă, o energie materializată ca-pabilă să raționeze, să ge-nereze informație creatoa-re pentru că în ansamblu: „Viaţa este evoluție spiri-tuală neîntreruptă.”
Citatele din: Biblie - Sf. Evanghelie după Ioan și Lev Tolstoi
De accea oamenii trebuie să lupte pentru a deveni mai buni, mai frumoşi su-fleteşte, mai plini de iubire.
„Te vor numi „nebun”, pentru că te-ai născut cu darul de a vedea lucrurile diferit și asta îi sperie.
Te vor numi „ciudat” pen-tru că nu faci aceleași lu-cruri ca și masele, pentru că ai ieșit din matrix și ți-ai creat propria realitate.
Te vor numi „absurd”, pentru că ai credințe di-ferite de cele care ne-au fost insuflate de ani de zile.
Te vor numi „conspirațio-nist” pentru că ai văzut controlul și manipularea pe care sistemele încea-rcă să o exercite asupra ta și asta nu le convine.
Te vor numi „deranjant” pentru că acționezi în mo-duri în afara celor stabilite, pentru că ajuți, pentru că predai, pentru că vorbești despre uni-versuri și existență.
Te vor numi „periculos”, pentru că nu respecți regulile și reglementările stabilite, pentru că îți creezi propriul mod de a trăi în felul tău și pe placul tău.
Te vor numi „înșelător”, pentru că știi că trăim într-un univers de posibi-lități infinite și că totul este posibil dacă îl crezi cu certitudine.
Te vor numi „egoist” pen-tru că ai descoperit că ești cel mai important lucru din viața ta și asta nu le aduce beneficii.
Te vor eticheta în multe feluri, cu multe judecăți, pentru o lungă perioadă de timp, dar rămâi ferm în tine, în dorințele tale și fiind credincios Esenței tale, pentru că până la urmă te vor căuta pentru ceea ce transmiți, pentru ce dăruiești, pentru ce ești tu, prin magia ta.
Nu te lăsa doborât de ce vor spune,creează-ți pro-pria cale și ai încredere în înțelepciunea ta inte-rioară, dacă te îndoiești de ceva, investighează, dacă nu ești de acord cu nici o idee indiferent de cât de mulți oameni o cred, caută-ți adevărul tău, trezește-te și nu mai crede tot ce ți-au spus, trage-ți propriile conclu-zii și manifestă-ți adevă-ratul Eu, întotdeauna din iubire, mereu din con-știință.”
Maricia Neira Lopez
Oamenii sunt adesea ne-rezonabili, iraţionali şi e-goişti…
Iubește-i, oricum.
Dacă ești bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse…
Fii bun, oricum.
Dacă ai succes, poți câș-tiga prieteni falși şi duș-mani adevărați.
Fii de succes, oricum.
Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine, oricum.
Onestitatea și sincerita-tea te vor face vulnera-bil. Fii cinstit şi sincer, oricum.
Ceea ce construiești în ani, poate fi dărâmat într-o zi. Construiește, oricum.
Oamenii au nevoie de ajutor, dar te vor ataca dacă îi ajuți.
Ajută-i oricum.
La urma urmei, totul este între tine şi Dumnezeu…
Nu a fost niciodată între tine şi ei, oricum.
Și chiar dacă pare că nu se întâmplă nimic atunci când spui mulțumesc
SPUNE MULȚUMESC ORICUM
Terra, Soarele și altele mai mari...
Pe oameni îi cunoaștem după atitudinea lor față de nedreptate, minciună sau interes, față de etică.
Îi descoperim după modul în care pun avantajul în raport cu dreptatea și după atitudinea lor față de mun-că și metodele de evitare a ei.
Pe oamenii îi cunoaștem după atitudinea lor față de realitățile vieții, dar mai ales atunci când sunt într-un conflict. Atunci le des-coperim cel mai bine la-șitatea, egoismul, lăcomia ori lipsa de empatie dar și virtuțile.
De aceea oamenii ana-lizează, uneori, cu dreap-tă măsură, alteori cu pro-priul lor etalon, dar ju-decă; după vorbe și fapte și după concordanța dintre ele.
De aceea, lumea, este așa cum este și probabil așa va fi mereu, cu lași și eroi cu oameni și măști... !
„Este o certitudine: igno-ranța aliată cu puterea re-prezintă cel mai feroce dușman pe care îl poate avea dreptatea.”
James Baldwin