Privesc cu mânie cele două imagini selectate mai sus. Prima; imaginea Mântuitorului, în agonie, răstignit pe cruce. Cea de a doua; un print screen cu distribuirea insistentă, din partea unor naivi iraționali pe rețelele de socializare a dialogului biblic dintre Pilat și popor, actualizat... adică inducerea sentimentului de regret și dezamăgire, cauzat de eșecului electoral al partidului susținut - strecurând cu dibăcie ideea răutăcioasă că mulțimea, gloata, nătângii, întotdeauna ceilalți... aleg hoții - ambele imagini, una derivată din cealaltă, concretizând rezultatul erorilor gândirii umane, a decăderi și a prostituției politice. Ce glumă mizerabilă a manipulării și a istoriei: să-l înlocuiești pe Pilat din Pont cu o autoritate electorală actuală acceptată ca democratică! A acuza poporul că alege hoții, după 2000 de ani de civilizație, nu este numai o infamie ci și o dovadă a putrefacției gândirii, o radiere a lecțiilor de istorie, a ororilor și erorilor ei și a principiilor democrației. Oare poporul, masele sau majoritatea, fac alegeri greșite? Este poporul atât de copleșit de informații sau de manipulări încât binele și răul se amestecă într-un vârtej care îi înghite discernământul? Oare, Măria Sa Poporul a hotărât că tâlharul Baraba trebuie să scape și El, Fiul lui Dumnezeu, Proorocul, „Mielul”, trebuie să moară? E uimitor până la stupefacție, cât de buni cunoscători ai poporului sunt unii. Știu totdeauna foarte bine ce vrea poporul! (Pentru că de 2.000 de ani încoace, încearcă să pună în practică aceleași strategii de manipulare.) În viața de zi cu zi fiecare dintre noi suntem la un moment dat martor, judecător, acuzat sau parte din vocea poporului. Dar înainte de a ne alătura orbește corului de acuzatori sau de judecători anonimi al procesului sau de susținători ai diferitelor grupări (politice), nu ar trebui să facem și câteva informări, documentări, cercetări, analize? Dacă toată lumea și-ar înțelege responsabilitatea, față de noi înșine și față de semenii noștri, și că orice susținere are nevoie de cunoaștere și de dovezile corespunzătoare pentru a fi acceptată, nu am mai avea Pilați sau Caiafa moderni care să ne pună în față o turmă de Barabași din care trebuie să alegem unul. Nici nu mai contează pe care dintre ei îl vom salva. Altfel vom aștepta din nou patru ani mântuirea. Și după asta vom avea alt Baraba de ales, și altul, și altul… pentru că tot timpul altcineva va face alegerea nepotrivită, iar mântuirea este departe de noi. Pentru că Iisus ne zâmbeşte amar doar de pe pereții bisericilor sau de pe icoanele nefăcătoare de minuni, la fel de neputincios ca acum 2000 de ani. Pentru a continua lectura accesați butonul portocaliu Read More Cine a fost Pilat din Pont? În toate izvoarele istorice Pilat apare ca un om crud, corupt și fără principii: „Pilat era crud și nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obține în Iudeea fără corupție; peste tot domnea orgoliul, aroganța și insolența; țara era jefuită oprimată și insultată în tot felul; oamenii erau trimiși la moarte fără a fi judecați mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată.”- Filon, filosof evreu din Alexandria (20 i.Hr – 50 d.Hr.) în lucrarea Ambasada lui Gaius. „Hristos a fost crucificat prin ordinul lui Pilat din Pont, numit şi Pilat cel arbitrar şi vrednic de dispreţ”- Tacit Caiu Corneliu Tacit, (cca. 55, d. cca.115) unul din cei mai importanți istorici romani, considerat părintele istoriografiei latine. RAPORTUL LUI PONŢIU PILAT (Posibil) „Spionii mei mi-au raportat că Arhireii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului, să mituiască pe popor.” „Trei partide se uniseră împotriva lui Isus: irodienii, saducheii şi farseii.” Declaraţia biblică: „Pilat a vrut să facă pe placul norodului şi l-a slobozit pe Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit” (Marcu 15:15). Marcu, autorul acestei scrieri, născut în localitatea Cirene, din Pentapolis, aflată în vestul Africii, nu a fost martor la evenimentele din Iudea, iar Evanghelia scrisă de acesta, pe la sfârșitul primei captivități a Sfântului Apostol Pavel în Roma, în jurul anului 63, se întemeiază doar pe ce a reţinut din ceea ce Petru vorbea despre Iisus Cristos. Antichitatea creştină, începând cu Papias (+130), îl numeşte pe Marcu – „tălmaciul lui Petru”: „Marcu, un interpret al lui Petru, a consemnat în scris tot ceea ce îşi amintea. Astfel a scris ceea ce Domnul a învăţat şi a făcut, fără să urmeze însă ordinea faptelor. Adică Marcu nu l-a auzit direct pe Cristos, nici nu a stat în preajma Lui, ci mai târziu l-a ascultat pe Petru, care îşi expunea învăţătura după cum cereau împrejurările.” Cum se poate explica schimbarea atitudinii poporului faţă de Hristos? Când Acesta a intrat în Ierusalim era aclamat ca împăratul lui Israel, fiind primit cu osanale, dar peste nu mai mult de cinci zile aceiaşi oameni strigau: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“! Să fi dezamăgit Iisus, poporul din Israel, acesta aștaptându-se la un mare conducător împotriva romanilor, iar El, fiind de fapt un apărător al păcii? „Şi Caiafa era cel ce dăduse iudeilor sfatul acesta: „Este de folos să moară un singur om pentru norod.” (Ioan 18:14). Justificând astfel un proces nedrept și condamnarea unui nevinovat în numele unui bine general. Cine era Caiafa? Mare preot al Sinedriului între anii 18-37 d.Hr. şi conducătorul politic al evreilor. Destituit de romani în anul 37 d.Hr. împreună cu procuratorul Pilat din Pont. În derularea Procesului lui Iisus, alegerea între Iisus și Baraba ar putea fi considerată ca punctul culminant, pentru că unul dintre ei urma să fie omorât și, prin aceasta, cursul evenimentelor decis definitiv. Dar cine era Baraba? Aprecierile evangheliilor sunt aparent diferite, însă dispunem de date suficiente spre a surprinde o față a sa. Astfel, potrivit lui Ioan, „Acest Barabas era un tâlhar (bandit)” (Ioan 18:40). În împrejurările politice ale Palestinei timpului, cuvântul grec folosit pentru bandit avea o conotaţie particulară, diferită de accepţiunea comună a tâlharului, însemnând mai degrabă „luptător al rezistenţei”. Evanghelia după Marcu (15:7) ne arată un Baraba „închis împreună cu tovarăşii lui din pricina unui omor pe care-l săvârşiseră într-o răscoală.” şi, în acest context, era „aruncat în temniţă pentru răzmeriţa făcută în cetate şi pentru omor” (Luca 23:19-25). Când Matei scrie că Baraba era un „întemniţat vestit” (27:16), aceasta înseamnă că faptele lui erau binecunoscute şi, în acelaşi timp, el fusese unul dintre capii răscoalei, dacă nu adevăratul său conducător. Potrivit istoricului Max Dimont, povestea lui Baraba așa cum apare în evanghelii este lipsită de credibilitate din punct de vedere roman. Obiceiul de a elibera prizonieri în Ierusalim, de Paște, este cunoscut sub numele de Iertarea pascală, dar acest obicei nu este înregistrat în niciun document istoric, altul în afara evangheliilor. O autoritate romană, reprezentată de Pilat din Pont, intimidată de o mulțime mică de civili neînarmați, care ar elibera un prizonier condamnat la moarte pentru răscoală împotriva Imperiului Roman ar fi fost executată. În viața de zi cu zi fiecare dintre noi suntem la un moment dat martor, judecător, acuzat sau parte din vocea publicului. În cazul lui Iisus, putem aprecia dacă a fost un proces corect? Pentru că nu există un sentiment mai greu de suportat de către oameni decât acela al nedreptății, cu atât mai mult al judecății nedrepte. A încălcat Iisus într-adevăr Legea mozaică sau pe cea romană? Sunt aceste legi corecte, Talmudul fiind considerată o carte sfântă, emanată din inspirația divină, sau au greșit judecătorii încălcând procedurile acestor legi? Înainte de a ne alătura orbește corului de judecători anonimi și tardivi al procesului, sau al celor de acuzatori sau apărători-detractori ai procurorilor sau al poporului, ar trebui să vedem câteva opinii: Juriștii, găsesc 16 abateri de la Legea mozaică, pe parcursul procesului evreiesc al Marelui Sinedriu și tot atâtea încălcări ale Dreptului Roman, în ceea ce privește procesul roman al lui Pilat. Teologii spun că aşa a fost voia Domnului. 1. „A susţine că, potrivit Evangheliei lui Marcu, responsabilitatea morţii lui Iisus trebuie atribuită poporului evreu, este rodul unei interpretări eronate; acest tip de interpretare, care a avut consecinţe dezastruoase de-a lungul istoriei, nu corespunde autenticei perspective a evangheliei, care opune de mai multe ori, atitudinea poporului sau a mulţimii atitudinii autorităţilor ostile lui Iisus. Se ignoră, totodată, faptul că şi ucenicii acestuia făceau parte din poporul lui Israel. 2. „Potrivit teologilor catolici, Pătimirea lui Iisus face parte dintr-un plan tainic al lui Dumnezeu, plan de mântuire, deoarece acesta a venit „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45) şi a făcut din sângele său vărsat un „sânge al Legământului” ( Marcu 14:24).” 3. „Cauza uciderii lui Iisus nu a fost o eroare, ci o forţare intenţionată a magistratului de către mulţimi rebele, manipulate interesat, de a denatura, cu bună ştiinţă, dreptatea, împotriva voinţei celui chemat să o împartă, o coerciţie la care s-a recurs pentru a îndeplini un plan anterior stabilit. ” 4. „Procesul a fost considerat, de către unii, din punct de vedere formal, ca unul pe deplin legal, în cadrul căruia s-au respectat toate competenţele şi procedurile, nimeni neavând nici un fel de vină, rămânându-i astfel numai semnificaţiile profetice, biblice.” („În 1967, avocatul francez Jacques Isorni publica lucrarea Le vrai procés de Jésusîn care considera că adevăratul vinovat pentru moartea lui Iisus ar fi procuratorul Pilat şi, deci, poporul evreu nu poate fi acuzat de popor deicid. Abatele de Troyes, Georges de Nantes, reacţionează şi îl etichetează pe autor drept „creştin renegat” şi „apărător pe nedrept al evreilor”. În cadrul procesului care a urmat şi s-a soldat cu declararea ca vinovat a abatelui şi condamnarea lui simbolică la plata a 1 franc francez cu titlu de daune morale, pentru prima dată prin sentinţa dată, un tribunal modern rejudeca, într-un fel „prin ricoşeu”, procesul de acum aproape 2000 de ani, susţinând că, atunci autorităţile evreieşti din Ierusalim au exercitat presiuni pentru ca Iisus să fie condamnat de Pilat, ceea ce nu înseamnă însă că toţi evreii sunt responsabili de moartea acestuia.”) Sursa: Historia, Autor Mircea Duţu și Creștin Ortodox „Pe parcursul procesului evreiesc al Marelui Sinedriu am notat 16 abateri de la Legea mozaică. În ceea ce privește procesul roman al lui Pilat, am consemnat alte 16 încălcări ale Dreptului Roman. Însă, întreaga desfășurare a proceselor, de la prinderea de joi seară până la Răstignirea a doua zi la amiază, învinuirile mincinoase și lipsite de consecvență, alternarea continuă a procesului și a interogatoriului, mutarea lui Hristos din casa arhiereilor în Pretoriu, apoi la locul Pardosit-cu-pietre, la Irod, chinurile la care a fost supus inculpatul și Răstignirea Sa, deși fusese găsit de șase ori nevinovat de către Pilat și de către Irod, nu pot fi caracterizate drept proces, nici măcar drept parodia unui proces, ci drept cea mai mare fărădelege a omenirii și o rușine veșnică care apasă asupra întregii lumi.” „Atunci când Pilat s-a încredințat de nevinovăția lui Hristos și a vrut să-L elibereze, iudeii au strigat: „Noi avem Lege, și după Legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (In. 19: 7). Aceasta este poziția evreilor și în vremea de acum. Ei susțin faptul că Hristos a încălcat într-adevăr Legea mozaică și că după dreptate a fost condamnat la moarte. Este posibil, însă, ca Justiția omenească să ajungă într-o astfel de contradicție cu Justiția divină, încât să-l condamne la moarte pe Însuși Dumnezeu și în numele Legii să Îl omoare pe Creator?” Sursa: Pemptousia în lume-ROMÂNĂ În istoria lumii antice dar și în cea modernă, contemporană, găsim multe persoane care au manipulat masele. Astăzi trăim într-o epocă în care informația ne bombardează zi și noapte pe toate căile. Suntem copleșiți de informații în așa măsură încât binele și răul se amestecă într-un vârtej care ne înghite discernământul. Dacă Procesul lui Iisus s-ar fi desfășurat astăzi, Iisus ar fi avut aceeași soartă? Când guvernatorul roman Pilat din Pont a lăsat poporul să aleagă, acesta a înțeles că în joc era cu totul altceva, iar lui îi fusese adus Iisus numai spre a fi condamnat şi executat, nu spre a fi judecat cu adevărat, dar s-a comportat ca un laș. Omul modern nu este supus autorității unui „stat anonim”, ci unei elite politice care deține puterea și care manipulează în propriul ei folos contractul social și ideea de stat. Diferența este că ideea de stat și tot ceea ce decurge din ea nu oferă aceleași orizonturi spirituale ca și reprezentările religioase de odinioară. Dacă toată lumea și-ar înțelege responsabilitatea, fată de noi înșine, față de semenii noștri, față de natură, fată de planetă și față de Univers sau Dumnezeu, și că orice susținere are nevoie de cunoaștere și de dovezi corespunzătoare pentru a fi acceptată, nu am avea Caiafa sau Pilați moderni care să ne pună în față o turmă de Barabași din care trebuie să alegem unul. Nici nu mai contează pe care dintre ei îl vom salva. Apoi vom aștepta din nou patru ani mântuirea. Și după asta vom avea alt Baraba de ales, și altul, și altul… pentru că tot timpul altcineva va face alegerea nepotrivită, iar mântuirea este departe de noi. Nu va veni și nici nu are rost să sperăm la ea. Pentru că Iisus ne zâmbește amar doar de pe pereții bisericilor sau de pe icoanele nefăcătoare de minuni, la fel de neputincios ca acum 2000 de ani. Cât de corectă a fost sentința în cazul soților Nicolae și Elena Ceaușescu, dată de un Tribunal Militar Excepțional care i-a găsiți vinovați de crime împotriva propriului popor? Au fost împușcați în ziua de 25 Decembrie, ziua nașterii Domnului Iisus, după o sentință pronunțată în mai puțin de două minute pentru că, în stradă: „grupe de teroriști, sau indivizi fanatizați, (neidentificați până azi, n.a.) acționau cu o cruzime fără precedent, trăgând în locuințe, în cetățeni, provocând victime în rândul militarilor”. - Ion Iliescu. Astăzi, o populație dezorientată și o armată de politicieni, care au eliminat infracțiunea de subminare a economiei naționale din Codul Penal, cap de acuzare în procesul soților Ceaușescu, au reușit să distrugă tot ce ne-au lăsat înaintașii… în urma unei mișcări revoluționare decisă de popor! Politicienii și propagandiștii lor știu totdeauna foarte bine ce vrea poporul, ei sunt portavocea lui. Poporul le cere... , poporul așteaptă... , poporul nu acceptă, și tot așa. Pentru unii, și furtul e tot în interesul poporului, considerat o masă amorfă, lipsit de avocați celebri și bine plătiți pentru a putea fi bine reprezentat. Tot ce doresc politicienii este să stea cât mai mult în funcții și să câștige cât mai mult, pentru că „și ceilalți vor face la fel”! Nu le place schimbarea! E uimitor până la stupefacție, cât de buni cunoscători ai poporului sunt. Să luăm, de pildă, cazul referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, desfășurat în 29 iulie 2012, când Traian Băsescu, a sfătuit poporul să boicoteze referendumul și să nu se prezinte la vot... Inițiatorii referendumului au stabilit unde și cum se votează, câți români sunt pe liste, programul secțiilor de votare, ei au adus oamenii la vot, ei au gestionat secțiile de votare și toate celelalte. Pe liste, au fost înscrise 18.292.464 de persoane. Au votat 8.459.053! Deducem simplu, că nu au venit la vot 9.833.411! 7.403.836 persoane, adică 87,52%, din cei prezenți la vot, (46,24%), au spus că sunt în favoarea demiterii lui Traian Băsescu. Totuși să spui că poporul a vrut să fie demis Traian Băsescu când mai bine de jumătate dintre electori au tăcut, mi se pare o greșeală. Nu se întreabă nimeni de ce au tăcut cei 9.833.411 de români? Dar poporul alege hoții! „Domnul Băsescu trebuie taxat pentru șmecheriile pe care le-a făcut. A cerut judecatorilor de la Curtea Constituțională să impună cvorumul (măsura în care se asigură participarea la vot a cel puțin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente n.a.) și, altă șmecherie, a cerut oamenilor să nu vina la vot” - Eugen Nicolaescu. Și totuși Traian Băsescu, cu minusculele lui procente obținute în plus față de adversarii săi politici în confruntările electorale, pentru funcția de președinte al României, a fost implicat în nu mai puțin de 57 de dosare penale, iar lupta anticorupție a fost principalul său mesaj transmis poporului în cei 10 ani de mandat! Dar poporul alege hoții! Instituțiile și autoritățile publice sunt precum pădurile, pentru că în interiorul acestora, alături de funcționarii corecți, se găsesc și ticăloși, la fel cum pădurile au, pe lângă copacii verzi, și uscături. Doar fanaticii și propagandiștii pot privi lucrurile exclusiv în alb și negru. Anatemizarea întregului sistem al puterii, din cauza anumitor reprezentanți ai acestuia, este greșită, din cel puțin două motive: 1. Cei care se comportă corect nu trebuie să fie băgați în aceiași oală, pentru că răspunderea juridică este personală, nu solidară. 2. Tratarea nediferențiată a tuturor funcționarilor ce lucrează în sistemele puterii, fără recunoașterea meritelor celor care se comportă potrivit atribuțiilor specifice, generează un risc real de resemnare și de frustrare. Nu este destul să fim acei necorupți, neimplicați, care urmăresc jocurile de pe margine, iar la sfârșit se plâng că alții nu l-au votat pe cel care trebuia. Pasiunile obsedante care se nasc pentru candidați nu au justificare. Nu trebuie și nu are sens să fim soldați pentru vreunul dintre candidați, dar trebui să fim soldații nedreptăților pe care le vedem, pentru că cu toții ar trebui să fim preocupați pasional de viitorul nostru și al copiilor noștri. Binele e acolo unde îl creăm. Aș vrea să mă opresc aici cu paralela dintre cele două situații – observând cum, 2.000 de ani mai târziu, se pun în practică aceleași strategii de manipulare a poporului – și să nu merg mai departe pentru că: oricum ar fi judecata făcută de mulțimi aceasta va fi mereu una emoțională, manipulată și manipulativă, și prin urmare nedreaptă. Democrația bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului. „Minoritatea, clasa conducătoare, deține în prezent școlile, presa și Biserica. Aceasta îi permite să altereze emoțiile maselor și să facă din ele uneltele ei.” - Albert Enstein Deci; NU POPORUL ALEGE HOȚII!, sper să se audă asta până la George Orwell! Făcând abstracție de la absurdul situației în care „Creatorul Universului”, Dumnezeu, cel atotștiutor, drept și bun, simte nevoia de a a-și sacrifica fiul prin suferință, (Isaia 53:10) pentru a putea ierta umanitatea de păcatul făcut de Adam și Eva și totodată de a ne reda viața veșnică, sub formă de corpuri spirituale, asemenea celui al Mântuitorului Iisus, precum și al veridicității înscrisurilor biblice, întâmplările relatate petrecându-se într-un cerc irațional de ficțiune, mit și realitate, prin care religia creștină a pătruns în Imperiul Roman, fapt greu de acceptat în condițiile în care un guvernator roman ar fi fost criminalul direct al fiului lui Dumnezeu, propun să urmărim o analiză juridică a procesului Mântuitorului: 1. O analiză juridică a procesului Mântuitorului
Atunci când Pilat s-a încredințat de nevinovăția lui Hristos și a vrut să-L elibereze, iudeii au strigat: „Noi avem Lege, și după Legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (In. 19, 7). Aceasta este poziția evreilor și în vremea de acum. Ei susțin faptul că Hristos a încălcat într-adevăr Legea mozaică și că după dreptate a fost condamnat la moarte. Este posibil, însă, ca Justiția omenească să ajungă într-o astfel de contradicție cu Justiția divină, încât să-l condamne la moarte pe Însuși Dumnezeu și în numele Legii să Îl omoare pe Creator? Așadar, întrebarea de bază este dacă procesul lui Iisus a fost, după criterii omenești, un proces corect, adică, dacă a avut loc în conformitate cu legea și cu principiile de împărțire a dreptății. În vremea lui Hristos, justiția era la rang înalt. Dreptul Roman se afla în urma celui european de astăzi doar în privința puținor aspecte, iar cel evreiesc era unul hieratic și se întemeia pe Legea mozaică. Tribunalele evreiești reuneau mulți membri. Tribunalul Suprem era Marele Sinedriu, care exercita și alte atribuţii. Își avea sediul la Ierusalim, era alcătuit din 120 de membri, fiind prezidat de către Arhiereu și avea în subordinea sa putere militară, custodia. Condamnările la moarte ale tribunalelor evreiești trebuiau validate de către puterea romană, după cum este menționat în cartea Procesul lui Iisus a teologului Dimítrios Kappaís. Condamnarea la moarte era prevăzută pentru destul de multe abateri de la lege, dar potrivit convingerilor din popor, arareori era pusă în practică. Execuția avea loc în diverse moduri, dintre care mai chinuitoare și mai umilitoare era moartea pe cruce, pe care obișnuiau să o aplice tribunalele romane, ce nu ezitau în a condamna la moarte pe cei judecați. Potrivit justiției evreiești, nu era cunoscută practica anchetei preliminare și nu exista un acuzator public. Hotărârea nu se putea întemeia pe depoziția inculpatului, ci doar pe cele ale martorilor. Procesul avea loc în cursul zilei, cu ușile deschise, în fața poporului şi începea cu martorii apărării, după care urma audierea a cel puțin doi martori ai acuzării, care trebuiau să dea o mărturie clară și întru totul identică, ținând mâna dreaptă pe capul inculpatului, iar în cazul condamnării acestuia la moarte, trebuiau să ia parte la actul execuției și să arunce primele pietre, în cazul în care ar fi fost hotărâtă moartea prin lapidare. Inculpatul era considerat nevinovat până la condamnarea sa finală, avea dreptul de a vorbi, de a aduce martori și de a fi tratat cum se cuvine. Potrivit părerii cercetătorilor, nu era redactat un proces verbal, dar decizia se publica prin decret scris. (Kontogónis: Evraiki Arheologia II, 4) Τοtuși, un decret al condamnării lui Hristos nu a fost găsit. Magistrații trebuiau să fie imparțiali, corecți, iar unii dintre ei își asumau apărarea inculpatului. În cazul condamnării la moarte, hotărârea finală se amâna cu două zile și dacă această condamnare era validată, execuția trebuia să aibă loc nu în aceeași zi, ci în ziua următoare. Perioada scursă de la începutul interogării inculpatului și până la execuția sa trebuia să cuprindă cel puțin 4 zile. Inculpatul era însoțit la locul execuției de un magistrat călare, care îi cerea poporului să facă de îndată cunoscută Tribunalului orice circumstanță atenuantă pentru fapta inculpatului, caz în care Tribunalul s-ar fi reunit de îndată în şedinţă. Într-o astfel de împrejurare, execuția ar fi fost imediat sistată. Cam acestea despre justiția evreiască. Trebuie precizat, însă, faptul că în timpul stăpânirii romane, îşi făcea simţită prezenţa un puternic cerc vicios și o decădere morală, iar cei aflaţi la conducere erau persoane corupte, care își asigurau poziția ocupată prin mituirea stăpânitorilor romani. Justițiarii nu aveau cinstea și demnitatea omenească a înaintașilor lor. Întregul neam era unul decăzut și nemernic. După învierea lui Lazăr, mulți iudei au crezut în Hristos. „Deci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni?… Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis:… ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 47-50). „Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus” (In. 12, 10-11). Atunci când custodia militară, însoţită de soldați înarmați, L-a prins pe Iisus, nu L-au adus la tribunal, ci la socrul arhiereului, Anna, care avusese în trecut funcția de arhiereu. Iar Anna, fără a avea vreo putere de drept, a început interogatoriul, pentru a găsi învinuiri împotriva inculpatului. Hristos răspunde la întrebări: „întreabă pe cei ce au auzit… nimic nu am vorbit în ascuns” (Ioan 18, 20-21). Răspunsul nu a fost pe placul ascultătorilor și unul dintre slujitorii care erau de față I-a dat lui Iisus o palmă spunând: „Așa răspunzi Tu arhiereului?”. Peste puțin timp, L-au condus pe Hristos la casa arhiereului Caiafa și, până să se adune membrii Marelui Sinedriu, slujitorii L-au bătut, L-au insultat și și-au bătut joc de El. Dreptul evreiesc interzicea, însă, interogarea inculpatului și reaua purtare față de acesta (Mishna, Sotah 1,4). Astfel, întrunirea în sinedriu a Tribunalului Suprem al evreilor a început cu trei încălcări ale prevederilor normelor juridice. Marele Sinedriu s-a întrunit în casa arhiereului, iar nu în clădirea Tribunalului; mai mult, această întrunire a avut loc noaptea, lucru care era interzis (Mishna, Sanhedrin IV,1), fără să existe în prealabil o învinuire clară din partea a cel puțin doi martori, așa cum cereau normele juridice. După începerea procesului, s-au găsit doi martori mincinoși care au strâmbat cuvântul Domnului: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19), care, în orice caz, fusese spus despre Învierea Sa, iar nu despre templul lui Solomon. Mărturiile, însă, nu se potriveau între ele, în ciuda faptului că fuseseră date în mod necanonic prin prezența simultană a ambilor martori. Ar fi trebuit, așadar, ca martorii mincinoși să fie condamnați la moarte, potrivit Deuteronomului (19, 18-21): „și, dacă martorul acela va fi martor mincinos și va fi mărturisit strâmb asupra fratelui său, să-i faceți ceea ce voise să facă el fratelui său… Și vor auzi și ceilalți și se vor teme…”. Sinedriul a hotărât că nu se poate baza pe cei doi martori și atunci Președintele acestuia, arhiereul Caiafa, L-a întrebat pe Hristos: „să ne spui nouă de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. „Tu ai zis”… „Atunci Arhiereul și-a sfâșiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori?” (Μt. 26, 63). Dacă acest răspuns trecea drept o mărturisire a inculpatului, ea nu putea constitui, potrivit Legii mozaice, o probă în proces. Era nevoie de martori: „ci orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori” (Deuteronom 19, 15). Nu a existat deloc apărare, care era considerată o parte indispensabilă a procesului juridic (Sanhedrin IV, 5). Apărarea era asumată de cel puțin de unul dintre magistrați, așa încât nici un inculpat să nu fie lipsit de dreptul de a fi apărat. Arhiereul „și-a sfâșiat hainele”, act interzis de Legea mozaică preoților (Levitic 6; 21,10). Iar membrii Sinedriului au răspuns: „Este vinovat de moarte” (Μt. 26, 67). Votul a avut loc simultan, deși magistrații ar fi trebuit să voteze pe rând, de la cel mai tânăr până la cel mai în vârstă, pentru a nu se lăsa influențați unii de alții. După condamnare, au urmat alte abateri: „Și unii au început să-L scuipe și să-I acopere fața și să-L bată cu pumnii și să-I zică: Proorocește! („Proorocește-ne, Hristoase, cine este cel ce te-a lovit? ”, Mt. 26, 68) Și slugile Îl băteau cu palmele” (Marcu 14, 65). Arhiereii și fariseii, pentru a păstra aparențele, au așteptat să se crape de ziuă și s-au întrunit din nou în sinedriu pentru a valida condamnarea emisă în clădirea Marelui Sinedriu, în vecinătatea zidurilor Ierusalimului. „Și îndată dimineața, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu tot sinedriul și legând pe Iisus, L-au dus și L-au predat lui Pilat” (Marcu 15, 1). Hristos a fost prins joi seara, iar procesul oficial s-a desfășurat într-o singură zi, vineri. În acest răstimp a fost finalizat și procesul și a avut loc și execuția, în urma emiterii condamnării la moarte, încălcându-se, astfel, prevederile canonice (Sanhedrin IV,I), în ciuda faptului că procedura ar fi trebuit să dureze cel puțin 4 zile. În Slujba Sfintelor Patimi, înainte de cea de a douăsprezecea Evanghelie este scris: „Acum se întinge condeiul hotărârii de judecată de la judecătorii cei nedrepți și Iisus se judecă și se osândește spre răstignire, și împreună pătimește făptura, văzând pe Domnul pe Cruce; Cel ce pătimești după firea trupului pentru mine, Bunule Doamne, slavă Ție”. În conformitate cu Legea mozaică, dacă un om se numea pe sine Dumnezeu, săvârșea hulă și încălca prin aceasta legea. Inculpatul, însă, avea dreptul la apărare. Hristos făcuse nenumărate minuni în fața poporului. Înșiși locuitorii Ierusalimului Îl întâmpinaseră cu câteva zile înaintea procesului cântând „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ιoan 12, 13). De altfel, omenirea Îl aștepta pe Mântuitorul, “nădejdea tuturor neamurilor”, “pe învățătorul universal” al lui Socrate, pe “Logosul” lui Platon, pe “Dumnezeul necunoscut” al atenienilor, pe “Dumnezeul cel nou” al celor trei magi, pe “Sfântul” lui Confucius și pe „Mesia” Cel așteptat de toți Proorocii lui Israel. Evreii învățați cunoșteau bine toate proorocirile care arătau toate deopotrivă că inculpatul Iisus era Însuși Mesia – Hristos, după cum este menționat și în cartea lui Flavius Iosephus, Contra Apionem, Lib. II 17. Viața, învățătura și nenumăratele Sale minuni nu lăsau loc nici unei îndoieli. Marele Sinedriu, însă, refuză să investigheze tema și să cerceteze dacă nu cumva în loc de un om care s-a făcut pe sine Dumnezeu, are în față un Dumnezeu Care S-a făcut pe Sine om. De fapt, nu arată negrijă, ci în deplină cunoștință îl condamnă pe Mesia, din moment ce arhiereul spusese după învierea lui Lazăr: „Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni?…”, după cum este menționat și în cartea Procesul lui Iisus a procurorului Hrístos Trapezoúntios. Bătrânii, împreună cu Arhiereul, L-au condamnat la moarte pe Dumnezeul lor și L-au condus legat în fața stăpânitorului roman Pilat, ce trebuia să valideze condamnarea Sa la moarte. Un nou proces, cel roman, începe. Era vineri dimineața, ziua dinaintea Paștelui evreiesc, când evreii L-au adus pe Iisus în fața Pretoriului. Evreii nu au vrut să intre în locuința păgânului Pilat pentru a nu se spurca înaintea Paștelui și, la insistența lor, stăpânitorul roman a dispus ca scaunul său de judecată să fie așezat în locul numit Pardosit-cu-pietre, Gabbata, din fața Pretoriului, pentru a-L judeca acolo pe inculpat. Potrivit dreptului roman, înrădăcinat în respectarea anumitor forme de protocol, puterea judecătorească era în mod absolut legată de scaunul de judecată, de togă și de pecetea judecătorului, iar nu atât de persoana acestuia. Încă de la începutul procesului, se constată prima încălcare a prevederilor juridice. Inculpatul a fost legat pe durata procesului, deși, până la condamnarea sa, ar fi trebuit să se bucure de prezumția de nevinovăție. Procesul începe cu întrebarea lui Pilat: „Ce învinuire aduceți Omului Acestuia”? Trebuia, așadar, ca evreii să-L acuze pe Iisus. Dar învinuirea de hulă nu l-ar fi interesat pe stăpânitorul roman. Nici nu ar fi atras după sine o condamnare la moarte. Arhiereul Caiafa a formulat în fața poporului o învinuire nouă, cu totul mincinoasă, spunând: „pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru și împiedicând să dăm dajdie Cezarului și zicând că El este Hristos, rege” (Luca 23, 2). Răspunsul lui Caiafa a fost cu totul mincinos, deoarece Marele Sinedriu L-a condamnat pe Iisus în baza unei alte învinuiri, hula. Și învinuirea propriu-zisă era mincinoasă, deoarece Hristos dăduse un răspuns diferit ucenicilor fariseilor, atunci când aceștia L-au întrebat despre plata impozitului roman: „Dați deci cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Trebuia, potrivit Dreptului roman, să fie înaintată o cerere scrisă pentru a putea fi deschis un proces. În aceasta se menționau numele și datele inculpatului și se formula în mod clar acuzația în cauză. Apoi trebuia redactat un protocol al acuzației, trebuia stabilită ziua procesului, în care urmau să fie chemați și audiați martorii (Dimarás: Istoria Dreptului Roman, Β 132). Dacă, însă, se considera că nu era vorba de un caz de primă instanță, ci de validarea condamnării la moarte emise de tribunalul evreiesc, atunci începerea procesului trebuia să aibă loc prin înregistrarea deopotrivă a cererii scrise și a hotărârii luate de Tribunalul de primă instanță. Pilat nu a făcut nimic din acestea. A coborât de pe scaunul său de judecată, fapt care, potrivit Dreptului Roman, însemna că în fapt nu mai avea putere judecătorească, a intrat în Pretoriu și acolo a discutat cu inculpatul, departe de mulțimea furioasă a evreilor, conducând un fel de interogatoriu. „Tu ești regele iudeilor?” (Luca 23, 3), L-a întrebat Pilat pe Iisus, iar Acesta a răspuns: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta… Eu … pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 36-37). Pilat a înțeles răspunsul pe care i l-a dat Hristos. Hristos era stăpânitorul unei împărății cerești, nu un conducător lumesc. A realizat imediat că acuzația de care era învinuit nu era fondată, Iisus nefiind vinovat de uzurparea puterii romane. Pilat și-a adeverit poziția sa prin cuvântul pe care l-a rostit, „ce este adevărul?”. O întrebare retorică deoarece adevărul era, în viziunea sa, o utopie filosofică. Cu spiritul roman pragmatic ce îl caracteriza, Pilat a ieșit din Pretoriu și L-a declarat îndată nevinovat pe inculpat, spunând iudeilor: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18, 38). Ar fi trebuit ca Iisus să fie imediat eliberat. Mulțimea, însă, a stârnit mult zgomot în fața palatului, insistând pentru condamnarea la moarte. Prin intermediul celor care vociferau, Pilat a înțeles că Iisus era galilean. Iar Galileea se afla în afara jurisdicției sale, având un stăpânitor, tetrarh, pe regele vasal Irod Antipa. Așadar, Pilat, în ciuda faptului că anterior Îl declarase nevinovat pe Iisus, a invocat autoritatea locală a lui Irod. Și pentru a se debarasa de orice responsabilitate, L-a trimis pe Iisus la Irod, care se găsea în acele zile în Ierusalim (Luca 23, 6-7). Iisus nu a răspuns la nici una dintre întrebările lui Irod, cel care îi tăiase capul lui Ioan Botezătorul. Irod, șiret fiind, n-a vrut să-și mânjească din nou mâinile cu sânge sfânt și a hotărât că nu are competența necesară pentru judecarea cazului, întrucât „fărădelegea” săvârșită de Iisus și condamnarea Sa de către Tribunalul evreiesc au avut loc în afara hotarelor Galileii. Așadar, Hristos a fost declarat nevinovat pentru a doua oară de către autoritatea romană, prin hotărârea lui Irod. Însă, în loc de a fi eliberat, este condus iarăși legat în fața lui Pilat, după ce Irod și soldații săi L-au batjocorit și L-au îmbrăcat cu o mantie regească (Lc. 23, 11), fapte cu totul inacceptabile în contextul absolvirii inculpatului, chiar și prin lipsa unui organ juridic competent pe plan local. Pilat a ieșit din Pretoriu, înaintea iudeilor, și pentru încă o dată, L-a declarat nevinovat pe Iisus spunând: „iată, eu, cercetându-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceți împotriva Lui. Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi. Și iată, El n-a săvârșit nimic vrednic de moarte” (Luca 23, 14-15). Iudeii strigau, însă, şi mai tare, iar la încurcătura în care se afla Pilat, s-a adăugat și cuvântul primit din partea femeii sale, Procla: „Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El” (Mt. 27, 19) Trebuie notat faptul că, ulterior, Procla s-a botezat creștină și este prăznuită pe 27 octombrie. Pilat i-a adus în fața poporului pe Hristos și pe tâlharul Baraba, întrebând pe care dintre cei doi voiau să li-l elibereze cu ocazia sărbătorii Paștelui. Se auzeau, însă, încă mai puternice strigătele mulțimii, care cerea eliberarea lui Baraba și omorârea lui Iisus. Tiran dur, deopotrivă lipsit de voință și de hotărâre, Pilat a dispus ca Iisus să fie biciuit. Biciuirea era o pedeapsă dură care însoțea pedeapsa capitală a răstignirii. Putea fi impusă și drept pedeapsă singulară. În nici un caz, însă, nu putea fi impusă unei persoane declarate nevinovate, nici chiar inculpatului înaintea condamnării sale finale. Legislația lui Iulius Cezar (Titlul Ι, tema 1 și Titlul al 6-lea, tema a 7-ea) era clară, dar a fost încălcată flagrant. Au urmat apoi scene care vor rămâne o pată de rușine pentru omenire și mai cu seamă pentru justiția omenească. După flagelarea nemiloasă din curtea Pretoriului, au îmbrăcat trupul însângerat al lui Dumnezeu Cel întrupat cu hlamidă împărătească, au pus pe creștetul Împăratului Celui veșnic cunună de spini și L-au chinuit și batjocorit pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 19, 1-3). Reprezentantul puterii omenești, Pilat, a ieșit încă o dată din Pretoriu, a șezut pe scaunul de judecată din locul înălțat numit Pardosit-cu-pietre și, adresându-se arhiereilor și mulțimii, „le-a zis: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii și slujitorii, au strigat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat: Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege, și după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 19, 6-7). Pilat L-a declarat încă o dată nevinovat pe Hristos, dar din nou nu L-a eliberat. Iar iudeii au primit faptul că inculpatul a fost găsit de Marele Sinod vinovat de moarte în conformitate cu legea așa-zisă mozaică, întrucât Se numise pe Sine Fiul lui Dumnezeu, fapt ce fusese ținut ascuns față de Pilat până în acea clipă. Pilat a încălcat principiul juridic de bază al Dreptului Roman “non bis in idem” (același caz nu putea fi judecat de două ori) și a intrat din nou în Pretoriu ca să-L interogheze pe Iisus. Noua și neașteptata învinuire, „că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”, prezența impunătoare a Domnului, liniștea pe care o răspândea, mesajul femeii și fanatismul religios al iudeilor l-au cutremurat și l-au mișcat adânc pe Pilat. Pilat a purtat iarăși o discuție cu Domnul. Inculpatul nu era un om obișnuit și vorbea ca unul ce avea putere dumnezeiască. Inculpatul îi era superior judecătorului Său. „Pentru aceasta Pilat căuta să-L elibereze” (Ioan 19, 12). A șezut iarăși Pilat pe scaunul de judecată și a început un nou dialog cu mulțimea, într-o ultimă încercare de a evita răstignirea lui Iisus. „…iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului” (In. 19, 12). Ultima uneltire a evreilor l-a cutremurat pe Pilat deoarece se afla într-o oarecare dizgrație a împăratului Tiberiu (Flavius Iosephus, Lib. XIII, Cap. III, p.1), fapt pentru care a luat îndată hotărârea de a-și salva mai degrabă pielea decât de a apăra dreptatea. Pentru a nu lua asupra sa această condamnare nedreaptă, nu a emis o hotărâre proprie, ci „luând apă și-a spălat mâinile înaintea mulțimii zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia. Voi veți vedea. Iar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit și L-a dat să fie răstignit” (Μt. 27, 24-26). Dacă se consideră că gestul lui Pilat de a-și spăla mâinile și de a le îngădui evreilor să Îl răstignească pe Hristos este echivalentă cu hotărârea unei condamnări la moarte, atunci trebuie să admitem faptul că Iisus a fost condamnat la moarte sub acuzația de înaltă trădare, deoarece Se înfățișa drept Împărat, ceea ce venea în contradicție cu Lex Julia Majestatis și cu Crimina Imminutae Majestatis. A urmat apoi execuția. Oamenii L-au răstignit pe Însuși Dumnezeul lor. Iar evreii stăteau în fața Crucii și își băteau joc și Îl luau în râs pe Hristos (Marcu 15, 31). „De asemenea și arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” Admiteau, adică, și în fața Crucii, faptul că Hristos făcuse minuni și îi mântuise pe ceilalți. Așadar, Hristos a fost răstignit, a murit, și a treia zi a înviat. Ce s-a întâmplat, însă, cu oamenii care se făcuseră vinovați de condamnarea Sa nedreaptă? Iuda trădătorul s-a întors în Templu, a aruncat înapoi cei treizeci de arginți și s-a sinucis, spânzurându-se de un copac în afara Ierusalimului. În viața Sfintei Maria Magdalena (Marele Sinaxar, Ediția V, Volumul 7, p. 425) este menționat faptul că ea a mers la Roma și i-a denunțat pe Pilat din Pont și pe arhierei în fața Cezarului Tiberiu. Cezarul, auzind despre minunile lui Hristos și cunoscând faptul că la vremea răstignirii Sale s-a făcut întuneric în toată lumea, a dispus aducerea lui Pilat, a lui Anna și a lui Caiafa la Roma. Caiafa a murit în timpul călătoriei, iar Anna a fost executat la Roma. Pilat a fost închis în temniță în afara Romei și a murit în închisoare. Spre deosebire de informațiile preluate din Cronicile lui Zonarás, cartea 6, în sinaxar scrie că succesorul lui Tiberiu, Caligula, l-a exilat pe Pilat în Galia, iar din Cartea III a Istoriei bisericești a lui Eusebiu aflăm că Pilat, pe când era exilat în Galia, și-a venit întru cunoștință și, înțelegând fapta săvârșită, s-a sinucis. Acestea, așadar, despre procesul lui Hristos și despre procesul judecătorilor Săi, în cadrul căruia Cezarul i-a condamnat pe judecători, Hristos fiind astfel, pentru a șaptea oară, declarat definitiv, nevinovat. Pe parcursul procesului evreiesc al Marelui Sinedriu am notat 16 abateri de la Legea mozaică. În ceea ce privește procesul roman al lui Pilat, am consemnat alte 16 încălcări ale Dreptului Roman. Însă, întreaga desfășurare a proceselor, de la prinderea de joi seară până la Răstignirea a doua zi la amiază, învinuirile mincinoase și lipsite de consecvență, alternarea continuă a procesului și a interogatoriului, mutarea lui Hristos din casa arhiereilor în Pretoriu, apoi la locul Pardosit-cu-pietre, la Irod, chinurile la care a fost supus inculpatul și Răstignirea Sa, deși fusese găsit de șase ori nevinovat de către Pilat și de către Irod, nu pot fi caracterizate drept proces, nici măcar drept parodia unui proces, ci drept cea mai mare fărădelege a omenirii și o rușine veșnică care apasă asupra întregii lumi. Nu putea omul să săvârșească o crimă mai mare ca aceasta. Și totuși, Domnul a făcut din Crucea morții, lemn dătător de viață, iar marea crimă a transformat-o într-un plan dumnezeiesc de mântuire pentru noi, călăii Săi. Nu avem nimic de o valoare echivalentă, pe care l-am putea oferi, la rândul nostru, Domnului, dar avem Taina Dumnezeieștii Euharistii (Mulţumiri). Sângele lui Hristos nu este „asupra noastră și asupra copiilor noștri”, ci ni se dăruiește nouă pentru a ne mântui pe noi și pe copiii noștri… 2. Judecarea și condamnarea lui Iisus-reevaluare judiciară Una dintre cele mai mari religii ale lumii, cu vocaţie universală, Creştinismul, nu s-ar fi născut dacă nu ar fi avut loc procesul judiciar soldat cu condamnarea la moarte şi crucificarea fondatorului său, Iisus din Nazaret (cca 6 î.e.n.-cel mai probabil 30 e.n.). Pentru a i se înţelege pe deplin semnificaţiile şi a-i surprinde rolul biblic conferit, este nevoie de plasarea lui în ansamblul evenimentelor legate de existenţa Mântuitorului. I. Preliminarii Din această perspectivă, procesul, în sens judiciar, cu cele două faze ale sale:una religioasă, iudaică, derulată în faţa şi de Sahhedrin, şi o alta laică, politică, realizată de procuratorul roman Pontiu Pilat (26-36 e.n.), desfăşurat cu respectarea aproximativă a canoanelor şi regulilor juridice ale timpului, de la arestarea lui Iisus în grădina Ghetsimani şi până la executarea pedepsei capitale pronunţate, pe Golgota, nu este decât preludiul concret, uman, dar indispensabil, al simbolului teologic, de credinţă reprezentat de Învierea şi ridicarea la ceruri a lui Christos. După cum Patimile ne arată, pe de o parte, la suprafaţa vizibilă, superficială, istoria destul de simplă a unui om nevinovat, trădat de ai săi şi abandonat de mai toţi, condamnat la moarte în urma unei judecăţi care a avut loc, cum am spune astăzi, politically correct, şi astfel eliminat fizic printr-un supliciu infamant şi crud:crucificarea (dar, în sens profetic, prin "spânzurarea pe lemn"). Pe de altă parte, ca semnificaţie primordială, este vorba de ceva extrem de profund şi esenţial:modul în care Dumnezeu, prin sângele acestui Om, care este Fiul său, a reconciliat universul, în centrul căruia este reîmpăcarea omului însuşi, a noastră, a tuturor de pretutindeni şi pentru totdeauna. Aceste două aspecte definitorii ale Patimilor, având ca instrument de realizare faptică procesul judiciar şi valorificând consecinţele sale, sunt indispensabile unul altuia, interdependente, dar cu implicaţii diferite. Dacă Iisus nu ar fi fost condamnat la moarte şi ucis conform Legii, nu ar mai fi avut loc răscumpărarea păcatelor, respectiv reconcilierea cu Dumnezeu. Totodată, dacă nu ar exista Dumnezeu, nu am fi avut nevoie de răscumpărare, pentru că nu ar fi existat păcate, acestea nefiind altceva decât o ofensă adusă de om, Divinităţii. În afara unei atari ecuaţii, Patimile nu ar rămâne decât ca o pagină de literatură emoţionantă, ca atâtea altele, iar procesul lui Iisus o altă eroare judiciară, printre multe asemenea. Situată astfel deasupra firii şi desfăşurată aşa precum a fost dat să fie, Judecarea lui Iisusa contribuit, în acelaşi timp, la crearea bazelor creştine ale procesului judiciar modern, formulând idei, devenite ulterior reguli juridice sacrosante, precum:libertatea cuvântului, respectul drepturilor apărării, motivarea de către judecător, oricare ar fi el, şi indiferent de condiţii a măsurilor luate, principiile:oralităţii, contradictorialităţii ori publicităţii oricărui proces şi, nu în ultimul rând, supunerea necondiţionată, în sens socratic, faţă de lege şi hotărârile justiţiei, oricare ar fi ele, strâmbe sau drepte. Mereu în actualitate Şi dintr-o altă perspectivă, preponderent istorico-morală, Procesul lui Iisusîşi păstrează mereu actualitatea, efectele sale fiind prezente şi astăzi, sub diferite forme şi cu o anumită intensitate. Aşa cum remarca un autor, această "cea mai gravă denaturare a dreptăţii"care a avut loc vreodată (deoarece Iisus a fost cel mai bun dintre oameni, "Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost"(Luca, 23;47), iar legea s-a aplicat conjunctural a pervertit ulterior, prin impactul şi semnificaţiile sale, justiţia umană în mai multe feluri: -a reprezentat cel dintâi precedent al încălcării oricărei legi de către judecător, atât de cunoscut, încât a deschis calea justificării oricăror abuzuri, torturi, vărsări de sânge şi opresiuni comise de-a lungul veacurilor şi chiar mileniilor, sub masca justiţiei şi în numele legii; -judecarea şi răstignirea lui Iisus au devenit un caz cu valoare de simbol de crimă legală ancestrală şi perpetuă;spre deosebire de crima juridică obişnuită, de eroarea judiciară, adesea datorate unei greşeli omeneşti şi chiar scuzabile a judecătorilor, cauza uciderii lui Iisus nu a fost o eroare, ci o forţare intenţionată a magistratului de către mulţimi rebele, manipulate interesat, de a denatura, cu bună ştiinţă, dreptatea, împotriva voinţei celui chemat să o împartă, o coerciţie la care s-a recurs pentru a îndeplini un plan anterior stabilit; -persecuţiile împotriva evreilor, de la cele judiciare la cele politico-rasiale au fost considerate, adeseori, ca o pedeapsă pentru vina lor în răstignirea lui Iisus;teoria purităţii sângelui (limpienza de sangre) apărută în Spania Inchiziţiei (sfârşitul veacului al XV-lea) s-a bazat pe ideea că orice evreu, chiar convertit, are sânge impur în venele sale, pentru că a contribuit la crucificarea lui Iisus, iar rasismul religios astfel descoperit se va regăsi, mai târziu, în fenomene socio-politice precum Protocolul Înţelepţilor Sionului şi antisemitismul rasial nazist; -procesul a fost considerat, de către unii, din punct de vedere formal, ca unul pe deplin legal, în cadrul căruia s-au respectat toate competenţele şi procedurile, nimeni neavând nici un fel de vină, rămânându-i astfel numai semnificaţiile profetice, biblice. În orice caz, indiferent de convingeri şi credinţe, Procesul lui Iisus nu poate fi privit la fel ca oricare alt eveniment judiciar de acest gen, indiferent de problemele pe care le-ar ridica şi spectacolul pe care l-ar oferi;cine vrea, poate desigur să o facă, asumându-şi însă riscurile aferente. Imposibila revizuire După proclamarea statului Israel, în mai 1948, s-a lansat ideea rejudecării, în sensul revizuirii Procesului lui Iisus, pe motivul că osândirea şi crucificarea "Fiului lui Dumnezeu" avuseseră loc în Iudeea ocupată de romani, de o justiţie care nu era suverană, iar atunci, la peste 1918 ani, sosise timpul să se facă în deplină libertate şi din perspectiva experienţelor istorice. Scopul urmărit era evident acela de a încerca astfel să se pună capăt disputelor milenare pe tema vinovăţiilor şi blestemului biblic ori, cel puţin, să se realizeze un compromis rezonabil pentru cele două părţi (comunităţi) etern implicate:creştinii şi evreii. Iniţiatorii unui asemenea demers au fost un grup de preoţi creştini din Olanda, Germania şi Anglia, precum şi inginerul olandez R.Groskamp şi se pare că s-a bucurat chiar de sprijinul şefului guvernului şi comandantul armatei Israelului de atunci, David Ben Gurion. Totuşi, toate cererile de acest gen au fost respinse de Tribunalul Suprem din Ierusalim prin invocarea şi admiterea excepţiei lipsei de competenţă a instanţei, pe motivul întemeiat că blasfemia, pretinsa mesianitate şi pângărirea Templului nu puteau fi judecate de o instanţă civilă ci, eventual, de una religioasă, cu limitele respective. Încercând să depăşească acest inconvenient procedural insurmontabil şi insistând asupra subiectului, Schalom Ben Chorin scria în 1967:"Cred că azi ar fi necesar ca un sanhedrin nou din Ierusalim să revizuiască procesul lui Iisus. Problema nu este dacă marele preot Caiafa şi Sanhedrinul au judecat sau nu într-adevăr în modul descris în Evanghelii, ci dacă a trebuit să procedeze în felul acesta. Prin clarificarea acestei probleme şi printr-un răspuns autoritar s-ar putea contribui mai mult la purificarea atmosferei, care azi este înspăimântător de încărcată de divergenţe, de păreri şi de resentimente". (Bruder Jesus, der Nazarener in judischer sicht, München, 1967). În 1967, avocatul francez Jacques Isorni publica lucrarea Le vrai procés de Jésusîn care considera că adevăratul vinovat pentru moartea lui Iisus ar fi procuratorul Pilat şi, deci, poporul evreu nu poate fi acuzat de popor deicid. Abatele de Troyes, Georges de Nantes, reacţionează şi îl etichetează pe autor drept "creştin renegat"şi "apărător pe nedrept al evreilor". În cadrul procesului care a urmat şi s-a soldat cu declararea ca vinovat a abatelui şi condamnarea lui simbolică la plata a 1 franc francez cu titlu de daune morale, pentru prima dată prin sentinţa dată, un tribunal modern rejudeca, într-un fel "prin ricoşeu", procesul de acum aproape 2000 de ani, susţinând că, atunci autorităţile evreieşti din Ierusalim au exercitat presiuni pentru ca Iisus să fie condamnat de Pilat, ceea ce nu înseamnă însă că toţi evreii sunt responsabili de moartea acestuia. Rejudecarea (revizuirea) Procesului lui Iisus este per se un proiect imposibil. Nimeni nu mai poate să rescrie istoria şi să întoarcă vremurile din cursul lor derulat implacabil. Nimic nu ne împiedică însă a medita în permanenţă asupra semnificaţiilor a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu aproape 2000 de ani, în căutarea eternităţii destinului uman. Printre acestea se numără, indiscutabil, şi perspectiva juridică a Procesului lui Iisus. Dar dacă rejudecarea sa este imposibilă, reevaluarea şi reconstituirea juridico-istorice ale procesului lui Iisus sunt nu numai posibile, dar şi perpetuu necesare. O dispută istorică Din punct de vedere istoric, principalele semnificaţii şi consecinţe ale Procesului lui Iisus au rezultat din concluzia că "Fiul lui Dumnezeu" a fost condamnat la moarte şi crucificat pe nedrept, iar ca responsabili de acestea, evreii au devenit un popor deicid. Autoculpabilizarea iudeilor în faţa lui Pilat, consemnată în Evanghelia după Matei:"Şi tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri"(Matei 27, 25) asumată ca o povară, a fost extinsă asupra tuturor generaţiilor acestui popor, de pretutindeni, considerate vinovate, împreună cu strămoşii lor de la anul 30 al e.n., de uciderea fondatorului religiei creştine. Pe fond, evreii nu puteau să accepte divinitatea lui Iisus ca om creat de Dumnezeu fără să abandoneze dogma centrală a credinţei lor, iar creştinii nu puteau să accepte că Iisus era mai prejos de Dumnezeu, fără să repudieze esenţa şi scopul credinţei lor;dacă Hristos nu era Dumnezeu, creştinismul nu exista, după cum dacă Hristos era Dumnezeu, atunci iudaismul era fals. Din această incompatibilitate exclusivistă au apărut divergenţele, disputele şi acuzele dintre cele două comunităţi, creştină şi evree. Pretextul mai mult sau mai puţin construit-procesul lui Iisus în sens larg-a generat polemici religioase interminabile, care scoase din contextul lor istoric au devenit fundament pentru o condamnare generală din partea creştinilor a poporului evreu. S-a afirmat de multe ori că această acuzaţie ar fi generat şi susţinut antisemitismul în lume, care ar fi atins forme paroxistice în evul mediu al Inchiziţiei sau în secolul al XX-lea, prin Soah-ul nazismului. S-a replicat însă că antisemitismul a apărut cu mult înainte de Hristos şi a fost cauzat, printre altele, de intransigenţa religioasă a fiilor lui Israel în scopul protejării şi conservării monoteismului propriu şi a speranţei lor mesianice, considerându-se poporul ales, exclusivismul lor, manifestat prin interzicerea căsătoriilor mixte cu nemozaicii, refuzul de a participa la viaţa socială a celorlalte popoare cu care veneau în contact sau convieţuiau (de la frecventarea băilor publice, a spectacolelor, a circului şi până la a sta la masă cu străinii), dispreţul afişat pentru divinităţile altor popoare. Toate acestea au generat, mai ales la greci şi romani o reacţie de adversitate, aferentă evaluării lor ca duşmani şi pericol pentru oameni şi zei. Desigur, acest "antisemitism timpuriu" nu a avut, din perspectivă istorică nici o legătură directă şi expresă cu procesul lui Iisus, dar a putut fi continuat şi amplificat sub acest pretext. O atare percepţie şi rol apar pentru prima dată cu ocazia unui alt proces, cel al apostolilor. După condamnarea lui Iisus, discipolii săi au început să-i răspândească învăţăturile cu tot mai mult succes, astfel că repede au născut îngrijorări printre căpeteniile iudaice care, drept consecinţă, au interzis activitatea de prozelitism. Încălcând interdicţia absolută, apostolii au fost aduşi spre judecată Sanhedrinului, în faţa căruia arhiereul a întrebat, zicând:"Oare nu cu poruncă v-am poruncit noi vouă să nu mai învăţaţi în numele acesta? Şi iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi să aduceţi asupra noastră sângele acestui om!"(Faptele Apostolilor, 5, 27-28). La care Petru şi apostolii, răspunzând au spus:"Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni. Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe Iisus pe Care voi L-aţi omorât spânzurându-l pe lemn"(Faptele Apostolilor, 5, 30-31). Şi puţin mai departe "Iar ei, auzind, mai tare se mâniau şi se sfătuiau să-i omoare"(idem, 5;33). Intervenţia (Sfatul) înţeleptului rabin Gamaliel a dus, pentru moment, la salvarea lor dar persecuţiile au continuat. Prigoana autorităţii evreieşti împotriva creştinilor cunoaşte astfel episoade dramatice, precum cel al arhidiaconului Ştefan, ucis cu pietre ori judecarea şi condamnarea la moarte, speculând absenţa, pentru un scurt timp, a unui procurator pentru Iudeea, a lui Iacob cel Drept, conducătorul comunităţii creştine din Ierusalim. Un moment important al conflictului îl constituie răscoala evreilor din 66 e.n.;creştinii refuză să se implice, iar în anul 70 e.n. romanii înăbuşesc revolta, Templul din Ierusalim este distrus şi autorităţile evreieşti desfiinţate. Parcă se împlinea profeţia lui Iisus faţă de soarta acestor "ziduri măreţe":"Piatră pe piatră nu va rămâne din ele, care să nu se risipească"(Marcu 13;2). O pedeapsă divină pentru faptele de a fi determinat judecarea şi răstignirea Mântuitorului şi, desigur, Dumnezeu nu poate pedepsi pe cel drept! O dovadă certă a vinovăţiei iudeilor. Acum adversităţile între cele două comunităţi se transformă în ură generală, de neîmpăcat, mergându-se până într-acolo încât până şi în rugăciunea "Shemone Esre" pe care fiecare evreu o spunea de trei ori pe zi, se introduce un blestem contra ereticilor creştini! Mai precis, în timpul domniei lui Raban Gamaliel II (cca 80-cca 115 e.n.) a Douăsprezecea binecuvântare, sau Birkat ha-Minim (Binecuvântarea cu privire la eretici) a fost reformulată pentru a fi aplicată şi creştinilor, acesta fiind momentul în care adepţii evrei ai lui Hristos au fost alungaţi definitiv din sinagogă. La rândul lor creştinii cultivă cu ardoare învinuirea de deicid, astfel că în scrierile lor din secolele II-IV e.n. se generalizează culpabilizarea pentru uciderea "Fiului lui Dumnezeu", care se referă la toţi evreii şi nu numai la "mulţimea şi mai-marilor" care au cerut în faţa lui Pilat crucificarea lui Iisus. Epitete precum "ţara" sau "casa lui Iuda", "fii ai diavolului", "cei ce se opun învăţăturii lui Iisus", "ucigaşii Mântuitorului" devin utilizate frecvent. Pe de o parte, se accentuează rolul iudeilor în proces, iar pe de alta se diminuează contribuţia procuratorului roman în condamnarea la moarte a Mântuitorului. Creştinii din Orient au reproşat mai ales evreilor de a fi singurii vinovaţi de uciderea lui Iisus, iar cei din Occident au preferat să insiste mai mult pe nevinovăţia lui Pilat. Un exemplu îl reprezintă, în acest sens, aşa-numita Evanghelie după Petru(apocrifă de pe la începutul veacului II e.n.) în care se susţine că Iisus a fost condamnat la moarte de o instanţă formată numai din evrei, prezidată de tetrarhul Galileei şi Perei, Irod Antipa şi tot iudeii au pus-o în executare "îmbrâncindu-l în fugă şi târându-l"până la locul crucificării, zicând "Să-l schingiuim pe Fiul lui Dumnezeu, căci toată puterea lui este în mâinile noastre!"După accea l-au îmbrăcat în purpură şi l-au aşezat pe scaunul judecătorului, zicându-i "Să judeci cu dreptate rege al Israelului!"(Petru III, 6, 7). Triunghiul personajelor pozitive cuprinde pe Iisus, Iosif şi Pilat, acesta din urmă fiind procuratorul inocent şi blând, ocupantul/ păgânul de treabă. Dimpotrivă, întreaga vină a condamnării şi uciderii lui Iisus aparţine lui Irod şi evreilor. Tot aşa, în ciclul de scrieri creştine din primele secole cunoscute, în mod semnificativ sub numele de Actele (Faptele) lui Pilat, (Acta sau Gesta Pilati reia) procuratorul Iudeei este prezentat într-o lumină favorabilă, drept un judecător riguros şi integru, indus în eroare de evreii care doreau şi au impus condamnarea la moarte a lui Iisus. Evanghelia lui Nicodim, de exemplu, îl prezintă pe Pilat ca pe un ins blajin, naiv uneori, manipulat şi chiar un fel de avocat al lui Iisus;el este contrapus, ca poziţie intrigilor iudaice. Un păgân, un venetic, crescut în afara Legii pare a intui mai bine decât cei care se pretindeau şi erau oficial experţi în interpretarea ei, de partea cui era dreptatea lui Dumnezeu. Mai mult chiar, Tertulian îl consideră pe Pilat "aproape creştin", iar în secolul al VI-lea Biserica coptă din Abisinia (etiopiană) îl canonizează pe Pilat, alături de soţia sa Claudia Procla (Procula), pe care îi sărbătoreşte în fiecare an, la 25 iunie. În acelaşi context, se afirmă o tradiţie care îl consideră sfânt pe Longin sutaşul, cel de la crucea Domnului, respectiv ostaşul roman care a participat la crucificarea lui Iisus şi l-ar fi împuns cu suliţa spre a constata moartea. Principalul merit al său ar fi fost acela că a propăvăduit învierea lui Hristos, ca martor direct şi nu s-a lăsat cumpărat cu bani mulţi de către arhiereii şi bătrânii evreilor să tăinuiască acest adevăr. Totuşi, cum pentru dovedirea acelor fapte de sfinţenie nu s-a găsit nici un document, în calendarul creştin revizuit, Sfântul Longin nu mai este amintit. Replica evree nu a întârziat să apară şi o găsim, de pildă, în vechea scriere Baraitha, unde Iisus este acuzat de vrăjitorie, de instigare şi de ademenire, toate pedepsite cu moartea, şi chiar de apropiere de autorităţile romane. Mai precis, referirea era următoarea:"În ajunul Paştelui au vrut să-l omoare pe Iisus; şi un crainic a anunţat acest lucru cu 40 de zile înaintea sărbătorii: că trebuie lapidat cu pietre pentru că a făcut farmece şi i-a ademenit pe evrei, a instigat şi a indus în eroare pe Israel - şi, dacă cineva ştie despre Iisus ceva care să fie în favoarea lui, să vină şi să spună. Şi nimeni nu l-a apărat, şi l-au spânzurat în ajunul Paştelui. Şi a întrebat Ulla: ar fi putut cineva să vină să-l apere şi să spună ceva de bine despre Iisus? N-a fost oare Iisus un ademenitor dintre acei pe care-i condamnă legea divină? Dar ei au răspuns: "Cu Iisus lucrurile erau deosebite, pentru că el era protejat de stăpânirea romană"". Totuşi, este de remarcat că asemenea texte, deşi se bucurau de o anumită credibilitate în primele secole ale mileniului I al e.n., din cauza exagerărilor şi denaturărilor pe care le cuprindeau, nu au fost incluse în textele oficiale (cea mai controversată scriere evreiască Baraitha, citată mai sus, nu a fost preluată în Talmud), fiind chiar dezavuate [cum s-a întâmplat cu Evanghelia lui Petru, în secolul V e.n., din partea Papei Gelasius I (492-496). Disputele şi controversele cunosc un nou moment de escaladare, odată cu ridicarea creştinismului la statutul de religie de stat, în urma Edictului de la Milan, din 313 e.n. al împăratului Constantin cel Mare, acordându-se libertate deplină creştinilor şi punându-se capăt persecuţiilor împotriva lor, astfel că din anul 340, creştinismul a dobândit caracteristicile unei biserici de stat. Mai mult decât atât, mama împăratului, Elena iniţiază în Palestina operaţiunile de identificare a urmelor materiale ale existenţei lui Iisus, prin descoperirea lemnului Sfintei Cruci, a mormântului Mântuitorului, identificarea locului naşterii lui Iisus la Bethleem şi locului crucificării şi ridicării la Cer de pe muntele măslinilor;sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor şi înălţate biserici rămase celebre, care au devenit locuri de pelerinaj, iar semnificaţiile lor, ale "locurilor sfinte" au stat la baza unor evenimente importante precum cruciadele de mai târziu. Tot din această perioadă datează primele edicte împotriva cultelor păgâne. Treptat, creştinismul devine o religie de masă, iar la sfârşitul veacului al IV-lea, o normă a întregului imperiu roman. Dimpotrivă, începând cu anul 70 e.n. şi mai ales după 135 e.n., iudaismul a încetat să mai fie o religie naţională, iar treptat evreii s-au risipit în diaspora. La finele secolului IV şi în veacul al V-lea, evreilor care trăiau în societăţile creştine li s-au retras majoritatea drepturilor comunitare şi toate privilegiile. Prozelitismul şi căsătoriile mixte cu creştinii erau pedepsite cu moartea. Desigur, atitudinile nu erau la unison. Aşa de pildă, marele teolog latin Sfântul Augustin (354-430) susţinea că evreii, prin simpla lor existenţă, făceau parte din planul lui Dumnezeu, atâta vreme cât erau martori ai adevărului creştinismului, eşecul în umilirea lor simbolizând triumful bisericii asupra sinagogii;prin urmare era nimerit a se îngădui supravieţuirea unor comunităţi evreieşti mici în condiţii de degradare şi neputinţă. Se pare că teologii greci nu erau la fel de îngăduitori;la începutul secolului V, Ioan Chrisostomul (Gură de Aur) (354-407) a ţinut opt "Predici împotriva evreilor", în Antiohia, care sunt considerate un model de triade antievreieşti. Astfel, peste multe calomnii păgâne şi zvonuri aberante, s-a grefat un antiiudaism specific creştin, care îi pezenta pe evrei drept ucigaşi ai lui Hristos, inaugurându-se un îndelungat ciclu de persecuţii şi discriminări, culminând cu binecunoscutele expulzări în masă ale evreilor, în numele fanatismului religios, din unele ţări vest-europene precum:Franţa (1182), Anglia (1290), Spania (1492). Treptat însă, tezele şi practicile absurde ale vinei colective, ereditare şi perpetue se atenuează, mai ales sub impactul apariţiei doctrinei drepturilor omului, prigoana contra evreilor se opreşte (mai întâi în Olanda, apoi în Anglia, Franţa ş.a.) şi se adoptă legi împotriva discriminărilor. Experienţa tragică a legislaţiei şi practicilor antirasiale şi antisemite, cu milioane de victime şi experienţe precum lagărele fasciste de exterminare din deceniile 3-4 ale secolului trecut au zdruncinat profund conştiinţele şi au generat o reacţie puternică de respingere şi de reevaluare, inclusiv a concepţiilor şi ideilor religioase aferente. Bisericile creştine au condamnat antisemitismul, în lucrările scriitorilor creştini învinuirea evreilor de deicid este arătată ca o reminiscenţă, dar şi ca un exces regretabil, iar ceea ce este al istoriei şi al religiei este dat definitiv domeniilor respective. Dacă afirmaţiile şi practicile antirasiale, antisemite şi orice fel de discriminări pot face astăzi chiar obiectul aplicării unor sancţiuni de ordin penal, disputele teoretic-istorice, juridice ori teologice continuă, adăugând noi aspecte şi dimensiuni problematicii Procesului lui Iisus. Dintre diversele viziuni astfel continuu promovate, trei ni se par mai interesante:cea a Bisericii creştine (catolice), perspectiva evreiască şi, respectiv, a teologilor contemporani. Perspectiva catolică (mesianică) Deşi procesul propriu-zis ocupă un rol relativ secundar în exegeza înalţilor prelaţi asupra lui Iisus, el prezintă o semnificaţie aparte şi este înscris în explicaţia generală a dogmei creştine. Am optat şi preluat în demersul nostru abordarea formulată în acest sens în lucrarea actualului Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) Iisus din Nazareth1, ca fiind nu numai cea mai recentă dar şi pentru că provine de la un reputat teolog. Potrivit viziunii generale a acestuia, există şi o ipostază istorică, biografică a lui Iisus, inaugurată de relatarea botezului în Evanghelia după Luca, prin care se marchează şi debutul activităţii publice a lui Hristos. "Iar în al cincisprezecelea an de domnie a împăratului Tiberius, pe când Pontiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, şi Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahomitidiei şi Lisanias, tetrarh al Abilenei, în vremea arhiereilor Anna şi Caiafa..."(3, 1-2). Această referinţă la împăratul roman îl situează pe Iisus în cadrul temporal al istoriei universale;activitatea lui nu trebuia să aparţină unui timp mitic oarecare, ce putea semnifica deopotrivă întotdeauna şi niciodată. Desigur, nu este vorba de o simplă datare istorică;Împăratul şi Iisus personifică două ordini de realitate diferite, care nu se exclud în mod obligatoriu şi care, puse faţă în faţă, ascund un potenţial conflict privind probleme fundamentale ale umanităţii şi existenţei omului. Cele două ordini (lumi) nu se exclud reciproc ci, dimpotrivă, coexistă:"Daţi-i Cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu", spune Iisus (Marcu, 12, 17). Dar atunci când împăratul se defineşte pe sine însuşi ca divin, ceea ce presupune actul lui Augustus de a se prezenta pe sine precum cel care aduce pacea lumii şi salvarea umanităţii, iar creştinul trebuie să "se supună lui Dumnezeu mai degrabă decât oamenilor" (Ac. 5, 29), atunci creştinii devin martiri, mărturisitori ai lui Hristos, el însuşi mort pe cruce în timpul lui Pontiu Pilat, ca "martor fidel". Cu citarea numelui procuratorului roman, umbra crucii se profilează de la începutul activităţii publice a lui Iisus şi se anunţă, de asemenea, în numele lui Irod, Ana şi Caiafa. Prioritatea mesianismului divin Din perspectivă mesianică, potrivit lui J. Ratzinger, ceea ce a scandalizat şi a justificat soluţia în procesul lui Iisus din faţa Sanhedrinului, nu a fost ordinea mesianismului politic-care exista la Baraba şi mai târziu la Bar Kochba, amândoi găsind partizani care i-au urmat, iar mişcările lor fiind reprimate de către puterea romană-, ci, fără îndoială, cea care ţinea de divin:faptul că el părea a se plasa pe un picior de egalitate cu Dumnezeu. Ceea ce credinţa strict monoteistă a evreilor nu putea admite, iar fără a rupe unitatea credinţei într-un Dumnezeu unic, acesta impregna mesajul său întreg şi constituia noutatea, particularitatea şi unicitatea noii învăţături. Numai pragmatismul saducheilor, care au exploatat împrejurările juridico-politice ale timpului şi locului, a făcut astfel din procesul roman unul împotriva mesianismului politic. Aşa se face că, dacă însuşi Pilat simţea că, în realitate, era în joc un cu totul alt lucru şi că, dacă era vorba de un adevărat rege purtător de promisiuni în plan politic, lui îi fusese adus numai spre a fi condamnat şi executat, nu spre a fi judecat cu adevărat. Iisus versus Barabas, mesianism divin contra mesianism politic În derularea Procesului, alegerea între Iisus şi Barabas ar putea fi considerată drept punctul culminant (Ratzinger, p. 60). Într-adevăr, unul dintre ei urma să fie eliberat şi, prin aceasta, cursul evenimentelor era înrâurit în mod hotărâtor. Dar cine era Barabas? Aprecierile evangheliilor sunt aparent diferite, însă dispunem de date suficiente spre a surprinde adevărata sa faţă. Astfel, potrivit lui Ioan, "Acest Barabas era un tâlhar (bandit)"(18, 40). În împrejurările politice ale Palestinei timpului, cuvântul grec folosit pentru bandit avea o conotaţie particulară, diferită de accepţiunea comună a tâlharului, însemnând mai degrabă "luptător al rezistenţei". Evanghelia după Marcu (15, 7) ne arată un Barabas "închis împreună cu nişte răsculaţi, care în răscoală săvârşiseră omor"şi, în acest context, era "aruncat în temniţă pentru răzmeriţa făcută în cetate şi pentru omor"(23, 19-25). Când Matei scrie că Baraba era un "întemniţat vestit" (27, 16), aceasta înseamnă că faptele lui erau binecunoscute de toţi şi, în acelaşi timp, el fusese unul dintre capii răscoalei, dacă nu adevăratul său conducător. Altfel spus, Barabas era o figură mesianică. Pornind de la aceste date, J. Ratzinger îşi construieşte propria teză, considerând că alegerea între Iisus şi Barabas nu era una întâmplătoare, ci semnifica o opţiune între figuri mesianice, între două forme de mesianism opuse. Acest fapt ar deveni şi mai evident dacă avem în vedere că "Bar-Abbas"înseamnă fiul tatălui, o desemnare tipic mesianică, numele religios al unui lider eminent al mişcării mesianice ultimul mare război mesianic al evreilor având loc în 132 şi fiind condus de Bar-Korehba, fiul stelei. Numele este format în acelaşi mod, iar aceeaşi invenţie este afişată. De asemenea, ar pleda în acelaşi sens şi faptul că la origine găsim un alt amănunt interesant:în mai multe manuscrise ale Evangheliilor, până în secolul al III-lea, persoana respectivă era numită "Iisus Baraba", Iisus fiul tatălui, fiind prezentat astfel ca un alter ego al lui Iisus, care revendică aceeaşi pretenţie, dar de o manieră foarte diferită. Din această perspectivă, alegerea, ca soluţie ultimă a procesului, înseamnă, în realitate, una între un Mesia care este în fruntea unei lupte, care promite libertatea şi propriul său regat şi acest misterios Iisus, care propovăduieşte împărăţia cerurilor şi proclamă a se da pe sine însuşi pentru a găsi calea către viaţă. Iar concluzia lui Benedict al XVI-lea e pe deplin explicativă:"Să ne mai mirăm atunci că nebunii l-au preferat pe Barabas? Aşa cum era de aşteptat, respectând întru totul litera şi spiritul Evangheliilor, J. Ratzinger îmbrăţişează explicaţia devenită clasică a creştinismului referitor la judecata lui Cristos, acceptând rolul determinant al evreilor în provocarea condamnării la moarte şi a crucificării acestuia şi cel de cvasicomplezenţă al autorităţilor romane, în frunte cu procuratorul Pilat din Pont, în executarea sa. Prin mesianismul său divin, Iisus se plasa pe picior de egalitate cu Dumnezeu şi ameninţa cu ruperea unităţii credinţei. Legea mozaică prevedea pedeapsa cu moartea pentru orice tentativă de schimbare a cultului stabilit; prin noile învăţături, acesta era atacat şi ameninţat cu distrugerea. Orice reformator, chiar dacă îşi susţinea doctrina prin miracole, trebuia răstignit şi lapidat. Cum ar spune E. Renan, omul care s-a oferit de bunăvoie să abroge legea veche cu o alta nouă, a trebuit, înainte de toate, să i se supună. Un alt accent pe care îl găsim în lucrarea actualului Papă: rolul "pragmaticilor saduchei" în exploatarea situaţiei create de a-l elimina pe Iisus care, prin faptele şi învăţăturile sale devenise o preocupare pentru toţi şi o ameninţare pentru Lege. Se cuvine amintit aici că în cadrul marilor şi îndelungatelor, interminabilelor dezbateri pe această temă s-a formulat şi teza că în orchestrarea eliminării lui Iisus şi a iniţierii şi desfăşurării Procesului, saducheii, mai pragmatici decât fariseii, mai cruzi, legaţi de politica timpului şi de interesele momentului, au avut rolul determinant. Acolo unde este relatată judecata lui Hristos, fariseii nu sunt amintiţi şi s-a vorbit chiar de o lege a evreilor saduchei, ale cărei prevederi nu s-au păstrat şi care, în acest spirit mai lax, pragmatic, ar fi permis o mai mare supleţe în derularea procesului religios, explicând astfel aşa-zisele abateri ale Evangheliilor de la reglementările legale stricte ale procedurilor tradiţionale iudaice. Poziţia Bisericii Catolice Explicaţiile Papei continuă poziţia formulată explicit şi afirmată constant de Biserica Catolică, începând de la mijlocul veacului trecut asupra interpretărilor abuzive care legau "vinovăţiile" din procesul lui Iisus de rezonanţele antisemite de-a lungul secolelor, şi în special, de mari tragedii istorice precum cea a Soah-ului. Mai întâi, în capitolul despre ebraism al Declaraţiei despre libertatea religioasă şi despre relaţiile Bisericii cu cultele necreştine (1963) s-a relevat faptul că nu se poate imputa poporului evreu ca atare nici responsabilitatea şi nici vina colectivă pentru moartea lui Cristos; totodată s-a încercat eliminarea oricărui semn de antisemitism, prezent şi printre creştini. Ura dezlănţuită în timpurile recente împotriva poporului evreu a fost considerată absolut necreştină şi că nu trebuie confundată cu manifestările populare antisemite "creştine" de odinioară. Problema Procesului lui Iisus şi a responsabilităţilor în condamnarea la moarte şi răstignirea acestuia a fost preluată, din punct de vedere teologic, şi în contextul abordării raportului dintre Vechiul şi Noul Testament de documentul "Poporul evreu şi Sfintele sale Scripturi în Biblia Creştină", elaborat de Comisia Biblică Pontifică şi publicat în 2001 . Răspunsul la întrebarea: prezenţa iudeilor şi a poporului evreu în Noul Testament a contribuit la crearea unei anumite ostilităţi faţă de acest popor, ostilitate care să fi favorizat ideologia celor care vroiau să-l suprime, a cunoscut în acest context precizări importante. Unul îl formulează în prefaţa volumului Joseph Cardinal Ratzinger: "Documentul arată că reproşurile adresate în Noul Testament evreilor nu sunt nici frecvente, nici mai aspre decât acuzele împotriva lui Israel aflate în Lege şi la Profeţi, aşadar în interiorul Vechiului Testament. Ele aparţin limbajului profetic al Vechiului Testament şi trebuie, ca atare, interpretate ca fiind cuvintele unor profeţi. Ele pun în gardă în legătură cu devierile din prezent, dar prin natura lor sunt întotdeauna temporare şi presupun în acelaşi timp noi posibilităţi de mântuire". Analiza relatărilor aferente în cele patru evanghelii aduce, la rândul său, concluzii importante. Evanghelia lui Matei, mai mult decât celelalte lucrări sinoptice este considerată o evanghelie a împlinirii - Iisus nu a venit să nimicească, ci să ducă la plinătate - şi insistă deci asupra continuităţii dintre cele două Testamente; situaţia de tensiune dintre cele două comunităţi - creştină şi evree - a aparţinut acelui moment istoric, iar schimbarea radicală a acesteia, de-a lungul timpului impune ca polemica să nu mai existe şi să prevaleze aspectul de continuitate şi complementaritate, iar creştinii trebuie să evite cu desăvârşire să extindă această responsabilitate la generaţiile următoare ale poporului evreu şi să nu uite că după o pedeapsă divină Dumnezeu nu încetează niciodată să deschidă noi perspective pozitive. A susţine că, potrivit Evangheliei lui Marcu, responsabilitatea morţii lui Iisus trebuie atribuită poporului evreu, este rodul unei interpretări eronate; acest tip de interpretare, care a avut consecinţe dezastruoase de-a lungul istoriei, nu corespunde autenticei perspective a evangheliei, care opune de mai multe ori, atitudinea poporului sau a mulţimii atitudinii autorităţilor ostile lui Iisus. Se ignoră, totodată, faptul că şi ucenicii acestuia făceau parte din poporul lui Israel. Ar fi vorba, prin urmare de un transfer abuziv de responsabilitate, lucru de care istoria umană este, din păcate, plină de exemple. Potrivit teologilor catolici, Pătimirea lui Iisus face parte dintr-un plan tainic al lui Dumnezeu, plan de mântuire, deoarece acesta a venit "să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (10, 45) şi a făcut din sângele său vărsat un "sânge al Legământului" (14, 24). Relatarea Patimilor de către Evaghelia lui Luca nu este foarte severă cu autorităţile evreieşti, tonurile polemice întâlnite în celelalte scrieri sinoptice fiind mai estompate; mesajul acesteia ar fi, mai degrabă, acela de a-i chema pe creştini să-i binecuvânteze pe cei care-i blesteamă, să facă bine celor care îi urăsc şi să se roage pentru cei care-i maltratează (6, 27-28). Cea de-a patra Evanghelie, cea a lui Ioan, conţine afirmaţia cea mai pozitivă în absolut şi Iisus însuşi este acela care o rosteşte în dialogul său cu Samariteanca: "Mântuirea vine de la iudei" (4, 22); activitatea lui Iisus trezise o opoziţie crescândă din partea autorităţilor evreieşti care, în final, au hotărât să-l dea pe acesta pe mâna autorităţilor romane ca să fie omorât. Fundamentală rămâne însă revelarea "darului lui Dumnezeu" (4, 10; 3, 16) oferit tuturor în Iisus Hristos, în special celor care "l-au străpuns" (19, 37). Concluzia documentului asupra problemei rămâne tranşantă şi specifică interpretării actuale venită din partea Bisericii Catolice: "Evangheliile arată că realizarea planului lui Dumnezeu implica în mod necesar o confruntare cu răul, care trebuia să fie stârpit din inima omului. Acest fapt l-a făcut pe Iisus să intre în conflict cu clasa conducătoare a poporului său, aşa cum se întâmplase deja cu profeţii din vechime. Încă din Vechiul Testament poporul evreu se prezenta sub două aspecte antitetice:pe de o parte, ca un popor chemat să fie perfect unit cu Dumnezeu;pe de alta, ca un popor păcătos. Aceste două aspecte nu puteau să nu se manifeste în timpul activităţii lui Iisus. În momentul pătimirii, aspectul negativ părea că prevalează, chiar şi, în atitudinea celor Doisprezece. Dar învierea arată că în realitate iubirea divină biruise şi dobândise pentru toţi iertarea păcatelor şi o viaţă nouă". Stabilind că sunt răspunzători (într-o anumită măsură) de condamnarea şi moartea lui Iisus numai evreii contemporani evenimentului, cei care au participat direct şi nemijlocit la desfăşurarea Procesului, Biserica creştină (catolică) a făcut, în mod evident, maximum de compromis posibil din partea sa. Rămâne astfel ca şi alţii, în frunte cu evreii de astăzi, să înţeleagă, aşa cum se cuvine, deopotrivă istoria şi dogma şi să reacţioneze ca atare, la această miză esenţială pentru viitorul lumii contemporane. Mai mult ca oricând, mondializarea în curs oferă, prin reconciliere, posibilitatea victoriei depline, urbi et orbi, a spiritului divin atotbiruitor. NOTE 1. Versiunea în limba franceză, Jésus de Nazareth, tome I, Du bapteme dans le Jourdain a la transfiguration, Editions Flammarion, Paris, 2007. Alegerea titlului nu este întâmplătoare; cel prezent este unul care poate fi utilizat de către toate spiritele, credincioase ori nu, care constată că istoria lumii a fost marcată de influenţa unui om, Iisus din Nazaret, căruia creştinii îi zic Hristos. Făcând această alegere J. Ratzinger arată preocuparea sa de a ţine seama de marea mişcare intelectuală care marchează modernitatea şi prin aceasta intenţia sa de a se situa în raport cu această mişcare. Cum arată autorul "această carte nu este în nici un fel un act oficial, ci doar expresia căutării mele personale" (p. 22). Desigur, cum primul tom se opreşte la momentul Schimbării la faţă a Mântuitorului, rămâne să aşteptăm volumul următor spre a vedea, eventual, o tratare mai complexă a subiectului Procesului. Pentru o reacţie română, a se vedea: A. Marga, O carte de cotitură, în rev. Tribuna, nr. 115, 16-30 iunie 2007. 2. Se fructifică aici o serie de idei formulate de Vittorio Messori în lucrarea sa Pati sotto Ponzio Pilato, Torino, 1922, p.52-56. 3. Pontificia Commissione Biblica, Il Popolo Ebraico e le sue Sacre Scritture nella Biblia cristiana, Libreria Editrice Vaticana, 2001;versiunea în limba română Poporul evreu şi Sfintele Sale Scripturi în Biblia Creştină a fost publicată în 2006 la Editura ARCB (traducere Pr.Sebastian Lucaciu). 4. Comisia Biblică Pontificală, op.cit., Prefaţă, p.14-15. 5. Op.cit., p.167. PS. „Teoriile că o anumită formă de conştiinţă persistă după moarte şi că dezintegrarea corpului uman în atomii constituenţi nu corespund legilor fizicii care stau la baza vieţii de zi cu zi. Potrivit acestor legi nu există nici o cale ca informaţiile stocate în creierul nostru să persiste după moartea noastră ” susţine fizicianul Sean Carroll
0 Comments
Leave a Reply. |
Author Bârsan Ioan
|
Nu întotdeauna tăcerea e de aur, tăcerea e iscoditoarea neliniște a gândului uman.
Ea poate fi, pândă, pedeap-să, răspuns... sau zadarnica frământare a gândului uman. Tăcerea e întuneric ! Nu întotdeauna cuvintele sunt o soluție, important este: ce, cui, când și cum vorbim. Nu întotdeauna este o înţelep-ciune să spui ceea ce crezi, cuvintele pot deveni arme ! Dar, tăcerea, minciuna sau vi-clenia nu sunt tot arme? Sunt cele mai josnice arme și sunt caracteristice lașilor, a celor pierduți a celor care nu pot comunica din frica de a nu li se descoperi goliciunea, egoismul sau putrefacția rați-unii. Creatorul; Dumnezeu, Natura, ca energie, materie și inform-ație aflate într-o continuă tran-sformare; ne-a înzestrat, ca ființe evoluate cu inteligență, cu darul vorbirii pentru a deveni ființe spirituale. O ființă umană care nu-și poa-te exprima sentimentele, dorin-țele, crezurile, faptele sau dis-putele și nici nu este capabilă de argumentare, este o ființă umană cu handicap. O ființă mută, surdă sau oarbă, schi-monosită uneori prin automuti-lare. Iartă-mă mamă, tu ai tăcut toată viața și m-ai sfătuit și pe mine să fac la fel. Au fost alte vremuri, tot tulburi. Tăcerea însemna siguranță, li-bertate... O libertate a unei lumi în care realitatea se ascundea codată în tiparele rigide ale „limbajului de lemn” sau în cuvintele nerostite din spatele cenzurii, iar societatea se dorea multilateral dezvoltată... ! Eu am tăcut, am învățat și să ascult tăcerea, dar trebuia oda-tă ca din atâta tăcere să iasă și un strigăt și iată-l, eu nu am putut altfel. sau „Ceea ce-ți rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături.” Ileana Vulpescu sau „E mai bine să taci din gură şi să-i lași pe ceilalți să creadă că ești un prost, decât să vorbești și să înlături orice îndoială.” Mark Twaine |
„Nimeni nu-și va aminti de tine pentru gândurile tale secrete.
Cere-I lui D-zeu forța și înțelepciunea să le ex-primi.”
Gabriel Garcia Marquez